şi încă un an s-a dus deja scriu de ceva vreme pe blogul ăsta na dacă aţi mai citit ce am scris eu pe aici ştiţi că ăsta va fi ultimul post pe anul ăsta deci ce e de zis despre 2011 a fost un an interesant un an cu o aniversare a zilei de naştere absolut superbă un an în care mi-am văzut live my second favourite band suede ceea ce nu credeam că se va mai întâmpla un an în care mi-am dat cu succes disertaţia şi am încheiat cel puţin pentru moment capitolul şcoală un an în care un animăluţ drag mie a murit un an în care m-am certat şi m-am împăcat cu oameni un an de renovare a casei un an în care am văzut o droaie de concerte faine şi m-am împrietenit cu oameni la fel de faini un an plin de dureri plin de bucurii şi de grija că la anul fac un sfert de secol cam asta ar fi tot închei ca de fiecare dată in a rush fără punct fără virgulă la mulţi ani vouă celor de acolo vine 2012
“akanishi jin pe post de rocker?! sfântă gutuie, that’s something i must see!” cam asta a fost reacţia mea după ce am aflat de existenţa acestui film, într-o zi, nu mai ştiu dacă era cu soare sau nu, când căutam de disperată pe net să văd în ce seriale şi filme a mai jucat fostul solist de la kat-tun (cam puţine, dacă e să mă întrebaţi pe mine). dar apoi m-am luat cu altele şi am uitat – şi cum în momentul ăsta am cel puţin cinci seriale japoneze în pending, nu e de mirare.
asta până ieri, când căutam poze cu akanishi jin (da, fac şi chestii d-astea, ocazional…) şi am dat peste nişte fotografii promoţionale “bandage”. ce să mai, una peste alta şi ca să n-o mai lungim, m-am pus pe descărcat filmul azi după-amiază, uitându-mă şi la un episod din “kimi ni todoke” ca să treacă timpul mai uşor. da, ştiu că am promis un review la filmul ăsta, dar trebuie să termin anime-ul întâi, ca să fac un review la pachet, so bare with me.
aşa. back to “bandage”. filmul are acţiunea plasată undeva în anii ’90, şi urmăreşte o trupă de rock pe nume lands, care se zbate şi dă din picioare să scoată capu-n lume. noi (adicătelea publicul) facem cunoştinţă cu băieţii şi fata de la lands prin intermediul lui asako (kitano kie), elevă de liceu, a cărei fostă colegă, miharu (watanabe anne), îi împrumută într-o zi un cd cu lands. cele două ajung în cele din urmă la un concert al trupei şi reuşesc cumva să se strecoare în backstage (kids, don’t underestimate the power of fangirls!), unde se ciocnesc (la propriu!) de doi dintre membri. natsu (akanishi jin), solistul formaţiei, e interesat aproape imediat de asako, pe care încearcă să o seducă. în ciuda faptului că fata îl respinge (sau mai degrabă tocmai pentru că îl respinge, cine ştie), interesul lui natsu se menţine, el ajungând chiar să o aducă pe asako la repetiţiile formaţiei. când mult prea seriosul lor manager, yukari (ito ayumi) îi dă de înţeles lui asako că e nedorită, natsu trage sforile ca cele două să se împrietenească, şi la scurt timp după, asako ajunge să facă parte din stafful trupei. ulterior, natsu scrie un cântec numit “genki”, care propulsează trupa spre un succes neaşteptat, însă problemele de abia acum încep…
personal, mie mi-a plăcut mult partea realistă a poveştii. fiind la rândul meu a bit of a fangirl, şi emotivă pe deasupra, am empatizat puternic cu scena în care asako ascultă la căşti “hatachi no sensou” şi începe să plângă în timp ce fredonează versurile. de asemenea, mi s-a părut foarte interesant felul în care e prezentat ceea ce se întâmplă în spatele cortinei, discuţiile insistente despre posibilităţile succesului şi ale eşecului, felul crud în care muzica încetează să mai fie muzică şi devine mai degrabă o afacere. din punctul ăsta de vedere, “bandage” e o palmă zdravănă dată peste ochii visători ai celor care încă îşi imaginează că viaţa de muzician e una numai lapte şi miere.
mi-a plăcut de asemenea şi felul în care e schiţat conflictul dintre membrii trupei. pe o parte o avem pe arumi (shibamoto yuki), o muziciană talentată şi foarte serioasă, care detestă felul lejer în care natsu ia lucrurile şi pe yukiya (kora kengo), sufletul şi geniul formaţiei lands, care este însă un tip rece, închis în sine şi care recurge la gesturi neaşteptate ca să demonstreze anumite lucruri (spre exemplu, o sărută pe asako pentru a-şi demonstra intoleranţa faţă de ea). de partea cealaltă se regăseşte natsu, care este superficial şi miserupist la prima vedere, dar care este măcinat în secret de ideea că în realitate este netalentat.
filmul are câteva scene interesante şi definitorii pentru personaje, ca de pildă secvenţa când yukiya mixează în întuneric “hatachi no sensou”, alterând vocea şi făcând-o să pară robotică, totul sub ochii plini de lacrimi ai lui asako, sau scena în care natsu se uită fix în oglindă, întrebându-şi încet propria reflexie “cine eşti?”, dar pierde mult prin faptul că povestea pare, cumva, insuficient dezvoltată. finalul, în special, pare a fi schiţat în grabă şi pus acolo numai aşa, ca să zică publicul “ia uite, mă, ce final deschis, te lasă să îţi imaginezi ce vrei tu bla-bla”. de fapt, tot ce face finalul e să lase complet în coada vacii povestea dintre asako şi natsu. ea vine, îl vede cântând în studio şi începe să plângă. şi tu, ca spectator, te întrebi: plânge că şi-a dat seama că e proastă şi de fapt îl iubea pe natsu? plânge din cauză că melodia i-a deşteptat amintirile? plânge strict din cauză că melodia e superbă? şi asta după două ore întregi în care sentimentele lui natsu faţă de ea au fost făcute clare ca lumina zilei în mai mult decât două rânduri.
de fapt, nu numai finalul, ci tot filmul te lasă cu un “aşa, şi, ce-i cu asta?” în cap. bun, bun, am înţeles, lumea showbiz-ului e dur şi rău, dar asta ştiam deja. conflictul dintre membrii formaţiei? frumos schiţat, cum ziceam şi mai sus, dar insuficient dezvoltat. personajele sunt prea prinse în clipa prezentă, nu au background, nu ştim şi nu aflăm mai nimic despre ele. şi că am ajuns aici, precizez că e enervant că conflictul dintre yukiya şi asako rămâne efectiv nerezolvat. am citit pe internet că cică yukiya ar fi avut un crush pentru natsu şi de aia n-o plăcea pe asako, dar să mor dacă reiese asta de undeva din film.
şi, pe toţi zeii, parcă ai vrea să existe şi un alt motiv pentru care a fost făcut filmul în afară de a ne arăta cât de cool e akanishi jin ca rock star, cât de bun ca actor (scena în care, beat fiind, o plesneşte pe asako ca răspuns la palma dată de ea, după care o sărută e epică, poate cea mai bună din tot filmul, asta ca să nu mai vorbim de sărutul în sine! un sărut PE BUNE într-un film japonez, nu cu buzele lipite!! în sfârşit! în sfârşit!), ce voce mişto are, şi ce cântece tari poate să scrie kobayashi takeshi. dacă o fi fost însă, eu una nu îl găsesc.
explicaţie: “she” din titlu este yours truly, iar “jumping high” şi “screaming” sunt cele două activităţi principale ale mele de vineri seara, din control, când am asistat, pentru al doilea an consecutiv, la meciul de decembrie dintre the amsterdams şi the moood. iniţial, meciul trebuia să se dispute între the amsterdams şi britanicii de la ice black birds, numai că bateristul lor s-a îmbolnăvit pe neaşteptate; aşa se face că zeii indie le-au surâs din nou lui gopo & co.
am ajuns în control înainte de zece, însoţită de al meu frate. nu era prea multă lume, şi chiar m-am temut că iar o să fie jum’ate gol locul. pe urmă mi-am amintit că the moood au un fanbase solid şi m-am liniştit. între noi fie vorba, the moood izbutesc cumva (nu ştiu cum) să se vândă mult mai bine ca brand. şi din punctul ăsta de vedere, tot respectul. dar să revenim la oile noastre.
îmi stătea inima în gât la gândul că iar cântă the amsterdams primii şi the moood ultimii, şi-or să aibă the moood un setlist kilometric şi eu o să dau din colţ în colţ gândind “vai, doamne, nu se mai termină, vai, doamne”. din fericire (pentru mine, nu neapărat şi pentru cei prezenţi), the moood au început primii. cu setlist cu emblema the moood, că aşa e frumos. după cum spuneam, promovare. iar a voastră leilana s-a pierdut uşor, uşor în spate şi în visare (atât cât îi permitea ceea ce se întâmpla pe scenă).
amu, pot să nu vă placă the moood, că nici mie nu îmi plac, dar trebuie să recunosc ce-i al lor: ştiu să facă show, frate. era o înghesuială în primele rânduri de numa-numa (înghesuială pe care am probat-o pe pielicica mea când m-am dus să îmi iau geanta pe care o lăsasem pe undeva prin faţă) şi o căldură teribilă. gopo era leoarcă de transpiraţie, iar bogdan şi-a dat jos tricoul (nu înţeleg de ce insistă să facă asta). partea bună era că toţi păreau să se distreze. până şi eu mi-am ieşit din amorţeala tipică mie în momentul în care aud the moood live atunci când dinspre scenă a izvorât către mine “stay right” (sau poate ar trebui să zic “staaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaay riiiiiiiiiiiiiiight”). şi am început să sar. de fapt a fost mai degrabă o tentativă de săritură, având în vedere că muzica the moood e atât de aritmică încât îţi poate ridica probleme existenţiale de genul “vreau să dansez, da’ n-am cum să dansez, da’ parcă nici dacă stau nu e bine”.
a trecut şi gloriosul moment the moood, aplaudat călduros de majoritatea celor din club, şi a venit rândul băieţilor de la the amsterdams, aka adevăratul motiv pentru care io eram acolo. şi du-te, leilano, în faţă, şi rezervă-ţi setlist (da, am ajuns să fac şi d-astea), şi exultă când vezi că se va începe cu “destroy” (cred că am mai menţionat pe aici în câteva rânduri cât de mult iubesc piesa aia şi cât de potrivită e pentru deschiderea unui concert). şi să-mi sară ochii, şi mai multe nu, când l-am văzut pe haţegan cu tricou cu gorgoroth.
aşa, şi a început concertul. şi după minute bune de brodat instrumental la modul distrugător (că doar vorbeam de “destroy”), a intrat vocea. şi haos-panică, fiindcă nu se-auzea prea bine. treaba a fost repede remarcată şi de cei din formaţie, dar fără folos, pentru că lucrurile au continuat în acelaşi ton pe tot parcursul concertului. culmea, că la the moood nu observasem să fie probleme din punctul ăsta de vedere.
în afară de această mică-mare problemă, totul a mers, fără să exagerez, şnur. the amsterdams au cântat mult şi frumos, nici mai mult, nici mai puţin decât nouăsprezece piese, bifând cele două albume aproape în întregime, inclusiv “lights out”, piesa despre care chitaristul andrei ungureanu, cunoscut şi sub numele de gufi, zice că e dovada că există un dumnezeu, şi “three is a crowd” (aceasta din urmă cu versurile un pic încurcate – i saw what you did there, andrei!). au lipsit doar “autobahn sleeping machine”, “take the cars out” şi “telescope”.
publicul a fost foarte receptiv, dansând împreună cu ei şi aplaudând după fiecare piesă, în special după piesele săltăreţe tip “suffering and surfing”. yours truly a făcut acelaşi lucru, deşi în sinea ei scâncea un pic în anumite momente după sunetul vizibil mai bun din fabrica. dar atmosfera de la concertul ăsta a fost clar mai faină. dacă ar fi după mine, aş vrea să fie aşa la absolut fiecare concert de-al lor.
toată treaba s-a terminat cu o haotică la modul fain “academy of broken hearts”, care a tras cortina peste cel de-al patrulea meci din decembrie the moood-the amsterdams. să nu mă întrebaţi cine cred eu că a câştigat.
…………………………………………………..
destroy
this burial ground’s for two
you make my son grow
laika
on the run
apple
taking care of anna (remix)
chased by the housewives (remix)
kids in the garden (remix)
lights out
three is a crowd
suffering and surfing
island of love
part of it
coalmine
apologies
country holiday
summertime
academy of broken hearts
vă istoriseam într-un post trecut de “koizora” şi cât de mult mi-a plăcut filmul. pentru că sunt curioasă din fire, am decis să caut pe teh almighty internetz şi alte păreri despre povestea care pe mine m-a făcut să vărs litri de lacrimi. şi am dat peste un review foarte, foarte amuzant, care practic desfiinţează filmul în totalitate. am râs, m-am distrat, şi-apoi am simţit nevoia să zic şi eu ceva pe tema criticilor aduse de tipa care a scris review-ul – deci iată motivul pentru care a apărut postul ăsta pe blog.
prima critică adusă de ea e că personajele principale nu sunt suficient de dezvoltate, fiind practic doar instrumente ale nenorocului, şi că ceea ce se întâmplă în film e prea mult, prea exagerat şi prea repede, nedându-ţi timp să empatizezi, ca spectator. e adevărat, pare exagerat să fii violată, să rămâi însărcinată, să pierzi copilul şi apoi să îţi moară iubitul de cancer – dar asta nu înseamnă că nu se poate întâmpla. oamenii au mult mai puţin control asupra vieţilor lor decât le place să creadă. este adevărat, multe dintre lucrurile nasoale care ţi se întâmplă sunt consecinţa deciziilor proaste pe care le iei (în cazul mikăi şi al lui hiro: cine v-a pus să vă sexaţi în bibliotecă fără prezervativ, copii?) dar sunt şi multe alte lucruri pe care pur şi simplu nu le poţi controla, care ţin de hazard. nu ai cum să controlezi boala, nu poţi controla moartea, nu poţi controla violenţa exercitată de altcineva asupra ta. shit happens. întrebaţi-l pe tipul care era în hiroshima când a picat bomba atomică şi care s-a dus după aia… acasă la nagasaki, ajungând exact la timp pentru a primi a doua bombă atomică în cap.
tipa se mai ia cu mâinile de păr şi din cauza faptului că istoria excesiv de melodramatică din “koizora” e un fenomen cultural în japonia. deşi sunt de acord că atenţia acordată poveştii este mult exagerată faţă de valoarea ei în sine, cred că asta se datorează în principal background-ului cultural şi social nipon. să nu uităm, vorbim despre o ţară în care cutremurele sunt frecvente (şi deci o nenorocire se poate întâmpla oricând). de aceea, trebuie să accepţi ceea ce se întâmplă, să te ridici şi să mergi mai departe. de aia chestiile triste sunt la mare căutare la ei.
de fapt, pot spune că majoritatea eroilor din manga shoujo populare în japonia (zic shoujo pentru că asta citesc eu) au păţit câte-o chestie nasoală rău de tot în copilărie sau pre-adolescenţă, peste care au trebuit să treacă, într-un fel sau altul. de pildă, yano din “bokura ga ita”, a cărui iubită moare într-un accident de maşină când el avea doar paisprezece ani. sau soichiro din “kare kano”, care e abuzat în continuu în primii ani de viaţă de mama lui, care îl bate regulat până îl umple de sânge şi vânătăi şi sfârşeşte prin a-l abandona. sau kira din “mars”, care e violată la vârsta de paisprezece ani de tatăl ei vitreg, ori iubitul ei, rei, care găseşte cadavrul mamei lui, care se spânzurase, şi este apoi silit să asiste şi la sinuciderea fratelui său. şi exemplele ar putea continua. în contextul ăsta, mika nu este altceva decât o fată un pic mai ghinionistă, căreia i se întâmplă mai multe nasoale decât în mod normal. dar care continuă să trăiască pentru că, la naiba, ce poţi face altceva? strângi din dinţi, înduri şi mergi mai departe.
în principiu, cred că atunci când vorbeşti despre o producţie japoneză, fie că e manga, anime ori film, trebuie să încerci să-ţi setezi mindframe-ul astfel încât să se potrivească cu modul lor de a percepe lucrurile. pentru că dacă nu faci asta, e foarte uşor să desfiinţezi majoritatea poveştilor lor şi să le etichetezi drept nerealiste. şi ca să închei, da, “koizora” este o poveste melodramatică şi plină de replici un pic cam siropoase pe alocuri, care îţi va plăcea sau nu, în funcţie de gradul de toleranţă la melodramă. mie mi-a plăcut.
dacă nu şi-ar fi băgat coada destinul, vineri seara ar fi trebuit să mă aflu în kulturhaus, visând pe dulcile acorduri we singing colors. dar viaţa e o plajă, aşa că destinul şi-a băgat copios coada sub forma unui concert kumm în wings club, cu ocazia aniversării de un an a clubului. pe kumm îi văzusem pe 17 noiembrie, pe we singing colors pe 25 noiembrie, şi-n plus, aveam şi chef de zbânţuială, drept pentru care am ales kumm. sigur, aş fi putut face slalom între cele două concerte (având în vedere că, cel puţin teoretic, concertul we singing colors începea la opt şi un sfert, cu aproape două ore mai devreme decât concertul kumm), dar mai încercasem eu odată faza asta, când cu sophisticated lemons şi ab4, şi nu îmi ieşise. şi-n plus, wingsu’ nici nu era la o azvârlitură de băţ de kulturhaus precum controlu’.
m-am panicat un pic pe la nouă şi un sfert când nu îmi venea autobuzul, amintindu-mi de felul în care întârziasem la clubul ţăranului, dar m-am liniştit rapid când mi-am amintit că, în cel mai rău caz, aveam să pierd formaţia din deschidere, changing skins. şi, după cum s-a dovedit ulterior, n-am pierdut-o nici pe aia.
dacă data trecută habar nu avusesem când să cobor şi pierdusem minute preţioase plimbându-mă pe dacia, de data asta am zis să “play safe” şi să merg cu troleibuzul până la ase. de acolo am luat-o în sus pe eminescu, întâlnindu-mă la scurt timp cu cătălin şi prietena lui (nu-i menţionez numele pentru că nu o cunosc aşa bine, şi poate nu doreşte să fie pomenită pe bloguri). drumul n-a fost lipsit de peripeţii, o maşină dând semne la un moment dat că doreşte cu orice preţ să dea peste noi, prilej pentru cătă să protesteze: “hei, trebuie să cânt în seara asta!”
când am ajuns noi, changing skins tocmai se apucaseră de cântat. pe ei şi pe ea îi ştiam de la lansarea de clip the mono jacks (asta dacă nu punem la socoteală spam-ul infernal făcut pe un grup de facebook a cărui membră sunt). iniţial nu le-am acordat prea multă atenţie, fiind mai ocupată să mă foiesc de colo până colo prin club, dar după prima piesă, am stat cuminte locului şi i-am urmărit cu atenţie. şi mi-au plăcut, deşi nu pot să spun cu mâna pe inimă că i-aş asculta on a daily basis. dar în concert sunt simpatici tare – se descurcă bine cu instrumentele (domnişoara de la tobe în special e superbă), sunt foarte degajaţi şi naturali şi comunică bine cu publicul (la un moment dat chiar au solicitat celor prezenţi să îi ajute să găsească un titlu pentru una dintre piesele lor).
după ei, a urmat nu potopul, ci formaţia kumm, adică motivul principal pentru care a voastră leilana se regăsea în wings. spre bucuria mea, au început concertul fix cu piesele pe care le pierdusem în clubul ţăranului, adică “foul play” şi “beautiful country”. de fapt, preţ de cinci piese am avut impresia că asist la o reeditare punct cu punct a concertului de la clubul ţăranului român. o mişcare pe scenă imediat după “morsa” mi-a atras atenţia, şi când oigăn s-a apropiat de microfon, am ştiut că urma “curse”. de data asta numai cu o chitară, cea a lui cătă, cealaltă decedând subit. nu-i nimic, nu mai auzisem de mult sunet de muzicuţă pe “curse”.
şi cântând cu acurateţe de 90% versurile “eskimo”, lăsând “sleepwalk” să-mi curgă plăcut în urechi, ascultând cu zâmbetul pe buze descrierea făcută de băieţi cântecului pop (“asta e o piesă despre o formaţie care răpeşte nişte mirese”), rupându-mi picioarele în dans pe “pink balloon” şi pe “1000 de chipuri” şi aplaudând din răsputeri eternul solo al lui iordache pe “dictionary”, am simţit că iubesc kumm mai mult ca niciodată. mă şi mir, după atâta timp ai fi zis că ar fi trebuit să îmi treacă – dar nu, pentru mine kumm încă sunt formaţia aia frumoasă care poate să mă facă de fiecare dată să zâmbesc, no matter what, şi să uit de problemele de zi cu zi. care sunt muuuuuuuulte, credeţi-mă pe cuvânt. drept pentru care după concert, atunci când oigăn m-a întrebat dacă îi mai iubesc, nu am putut decât să rostesc un “da” din toată inima.
în concluzie, ultimul concert kummic al anului a fost frumos tare, cu public fain, cu nişte trupeţi mai carismatici ca niciodată şi cu voie bună cât cuprinde. mă înclin cu respect, mulţumesc că existaţi şi că ne încântaţi.
…………………………………………………..
foul play
beautiful country
mister superman
police
morsa
curse
evil eye
scandal
eskimo
sleepwalk
pop song
pink balloon
1000 de chipuri
dictionary
BIS
berlin (black rebel motorcycle club cover)
rest in pieces
şi pe undeva, nu mai ştiu unde, că nu scrie pe setlist, s-a strecurat şi make some noise (beastie boys cover)
