Etichete

, , ,

m-am plictisit. m-am plictisit să fiu asaltată din toate părţile de statusuri indignate pe facebook despre cum ceea ce se petrece sau urmează să se petreacă la roşia montană reprezintă o crimă şi o atrocitate imensă. m-am săturat de fânfest şi de toată cruciada dusă de o parte a oamenilor publici din românia. m-am săturat de arătatul cu degetul şi de căutarea vinovaţilor.

la modul general vorbind, mă amuză credinţa ecologiştilor că planeta trebuie salvată şi protejată. treziţi-vă, suntem mult prea gâze pentru ca acţiunile noastre să distrugă planeta. prin poluare nu facem nimic altceva decât să distrugem mediul propice vieţii care ne înconjoară, şi deci implicit, să ne autodistrugem. planeta poate supravieţui foarte bine pe mai departe şi fără noi – şi o va şi face, sunt convinsă.

nu vreau să credeţi de aici că aş susţine proiectul canadienilor sau că aş fi de părere că punctul de vedere al celor ce se declară anti-exploatare este o tâmpenie şi nu merită să fie luat în considerare. mă enervează însă felul în care oponenţii exploatării miniere de la roşia montană flutură pe deasupra redutelor drapelul alb al superiorităţii morale şi intelectuale. oameni buni, să ne înţelegem, nu e vorba de niciun fel de morală aici. la roşia montană se înfruntă două tipuri de egoism: unul care se gândeşte doar la profitul pe termen scurt şi unul care ia în vedere profitul pe termen lung. şi deja disputa a căpătat proporţii exacerbate. ecologiştii implicaţi în aşa-zisa salvare a roşiei montane mestecă lozinci gen “dacă nu eşti cu noi, eşti împotriva noastră, nu există cale de mijloc”, exact în acelaşi stil pe care îl practică şi oponenţii eutanasierii câinilor vagabonzi (de fapt, ceva îmi spune că sunt implicaţi aceiaşi oameni şi colo şi colo). exact în acelaşi stil al afişelor propagandistice al celor două războaie mondiale: YOUR COUNTRY NEEDS YOU.

sunt surprinsă de faptul că în tot acest tam-tam, pare a nu interesa pe nimeni ce gândesc cu adevărat cei din roşia montană. e de parcă tocmai cei care ar trebui să aibă cel mai greu cuvânt de spus au devenit cantitate neglijabilă. sunt surprinsă de faptul că nimeni dintre cei care se opun cu atâta îndârjire exploatării miniere nu propune soluţii de mijloc şi nu se gândeşte la ce ar putea fi totuşi făcut pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii în zonă. sunt surprinsă de fanatismul de care se dă dovadă în acest conflict.

istoria ne-a arătat cu prisosinţă că fanatismul nu duce niciodată la nimic bun. calvin în geneva, robespierre în franţa de după revoluţie, hitler în germania celui de-al doilea război mondial: tot atâtea exemple de oameni care au încercat să aducă o schimbare în mai bine şi au sfârşit prin a comite rău. acolo unde intervine intransigenţa şi ideea unei superiorităţi de orice fel (fie ea morală, religioasă sau rasială), nu mai e loc de dialog. şi nu, pe tema roşia montană nu se mai discută de mult. pe tema roşia montană se acuză.

salvarea roşiei montane nu mai e demult decât un război sângeros între două tabere incapabile să ajungă la un compromis. şi ca orice război, este ceva obscen, trist şi lipsit de moralitate.