Etichete

, , , , ,

am spus şi-am spus că voi scrie despre lucrurile care m-au influenţat mult pe mine – mai ales din domeniul muzical, dar până acum nu am făcut decât să îmi exprim cu graţie frustrările. so, i guess now it’s time for something else.

deci, locul întâi în preferinţele mele muzicale (surle şi trâmbiţe) e obţinut de băieţii de la placebo.

prima oară am auzit de ei într-o aproximativ dimineaţă însorită, când mă întorceam de la olimpiadă cu v. şi d. (eram copchil silitor pe vremea aia). dacă nu mă înşel, era cam prin ’99, anul în care tocmai se lansase piesa arhicunoscută de toţi când vine vorba de ‘cebo, şi anume „every you every me” (şi nu „every me and every you”, cum cred mulţi). din vorbă în vorbă, d. spune la un moment dat „mie, de exemplu, îmi place să ascult placebo, mă relaxează”, la care v. pufneşte în râs: „da, sigur, d. şi placebo, baba şi mitraliera!” – de abia peste ceva ani buni aveam să înţeleg afirmaţia lui v.

în fine. pe vremea aia aveam 12 anişori, copilaş ce se hrănea cu chestii gen 3se and stuff.

a trebuit să vină anul de graţie 2004, ca să mai aud ceva de sinistrul ladyboy îmbrăcat în rochie. piesele care mi-au atras atenţia de data asta (şi m-au surprins într-un mod plăcut, nu ca în ’99, când nu reţinusem mai nimic din mirifica „every you”) au fost: „the bitter end”, „special needs” şi „english summer rain”. nu suficient de mult totuşi pentru a introduce trupa în playlistul zilnic, care se compunea în mare parte din him şi linkin park la momentul ăla.

pe urmă, într-o seară, când zappa frate-meu televizorul, dăm peste postul musicmax (habar nu am dacă mai există acum). molko în prim-plan, machiaj negru la ochi, şi un titlu:  „this picture”. frate-meu dă mai departe. eu: „nu-nu-nu, sunt tipii ăia cu ‘every you’, dă să văd ce au mai scos!!!'” cu un oftat resemnat, frate-meu dă înapoi. cum urmăream regulat musicmax, am început să văd regulat „this picture” şi „english summer rain”. pe urmă au fost scoase din playlist, şi am uitat şi eu de ele.

pe sfârşit de 2004, iese compilaţia „once more with feeling (singles 1994-2004) „, însoţită de un single pe nume „twenty years”, care (culmea!) se difuzează şi la noi. aşa se face că maică-mea m-a chemat într-o zi cu soare în sufragerie, să văd o piesă la emtivi, justificându-se „sunt ăia de îţi plac ţie” – cucu bau, că nu îmi plăceau în mod deosebit, dar am rămas cu gura căscată după audiţia acestei piese. primul lucru pe care l-am făcut a fost să caut în bravo toate materialele cu ei (dap… încă citeam revista asta pe atunci), pe urmă am început să caut compilaţia mai sus-pomenită pe casetă (căci nu aveam decât casetofon la vremea aceea, şi încă şi ăla era vai de el). caseta nu am găsit-o, am găsit în schimb albumul „sleeping with ghosts”, şi, având în vedere că deţinea 4 piese pe care le ştiam totuşi, l-am cumpărat (şi acum mai am caseta aia).

primul lucru pe care l-am făcut după ce am terminat de ascultat albumul a fost să scot caseta şi să o mai pun o dată. am ascultat-o până la epuizare, pe urmă am început să caut fel şi fel de metode pentru a face rost de mai multe piese. am reuşit să trag vreo două albume pe casetă („black market music” şi „without you i’m nothing”, care a devenit, până la urmă, preferatul meu), compilaţia, nişte b-side-uri… und so on and so weiter. cea mai mare fericire a mea a fost când mi-am luat calculator şi nu am mai avut nevoie de casete. aveam toata discografia ‘cebo pe cd. şi dă-i şi ascultă.

acum mai voiam un concert, dar credeam că sunt şanse mici spre inexistente. în 2006 a apărut albumul „meds” şi am făcut rost de el imediat ce am putut. iar în iunie 2006 mi s-a îndeplinit şi visul de a-i vedea pe placebo live. eram la un internet-cafe – am aflat vestea de pe un forum… cred că mai aveam un pic şi săream de pe scaun.

am fost în 2006 la arenele romane. un concert fermecător, era pentru prima oară că îmi vedeam live formaţia (de acum) preferată şi chiar nu a mai contat că vocea lui brian molko nu se auzea grozav, sau că era o căldură de mureai, sau că eram în al cincilea rând, într-o înghesuială teribilă… a fost frumos.

2006… 2007… 2008… 2009. o schimbare de componenţă, de stil, un nou concert (la romexpo de data asta), ce a bătut de departe arenele romane.

sunt fan placebo de cinci ani deja, pot să zic că am crescut (într-un fel) cu ei, muzica lor şi felul lor de a vedea lucrurile mi-a influenţat mentalitatea. placebo nu sunt brian, stefan si steve, placebo sunt poezie pură, sunt o stare de spirit, mai multe stări de spirit, exprimă foarte bine tristeţea, durerea, dezgustul, dependenţa de droguri, dragostea, eroticul, şi exprimă extrem de simplu fericirea. de la versuri precum „greatest lay i ever had” („nancy boy”) la „me and the dragon can chase all the pain away” („my sweet prince”), de la „you’re the one who make me feel much taller than you are” („peeping tom”) la „i hold an image of the ashtray girl, of cigarrete burns on my chest” (this picture”), de la „i came down to crash and burn your beggar’s banquet” („infra red”) la „cast your mind back to the days when i’d pretend i was okay” („bright lights”) – placebo rămân placebo, formaţia care poate, care ştie, care vrea, formaţia care m-a făcut să plâng şi să râd, amestecul de romantism, cinism, pesimism şi optimism care îmi aminteşte aşa de bine de… mine.

Anunțuri