Etichete

, , , ,

„niemand hat die absicht, eine mauer zu errichten!” / „nobody has the intention to build a wall” (walter ulbricht, 15 iunie 1961)

„the wall will fall. beliefs become reality” (inscripţie anonimă pe zidul berlinului)

„die mauer ist weg! berlin ist wieder berlin!” / „the wall is off! berlin is again berlin!” (titlu în presa germană, 1989)

era în anul 1961. până atunci, berlinul reprezentase pentru cetăţenii germaniei de est o poartă către libertate. sau către visul capitalist, spuneţi-i cum vreţi. oricum, ideea e că plecau în valuri. dar visul comunist are nevoie de oameni ca să se înfăptuiască. planul cincinal nu poate sta pe loc. deci, trebuia făcut ceva pentru ca plecările să fie oprite. şi lui hruşciov i-a venit ideea. eine mauer. un zid.

şi astfel cetăţenii berlinului de vest au fost înconjuraţi, timp de decenii, de un zid în ceea ce fusese cândva propria lor ţară. o enclavă de libertate într-o ţară unde zâmbetul ţi se lipea pe chip de la naştere, şi persista, într-o atmosferă greţos de idilică, cu atât mai greţoasă cu cât era falsă, forţată. nu puteai decât să pleci capul. sau să fugi.

în zilele construcţiei zidului, foarte mulţi au fugit, strecurându-se pe sub sârmă ghimpată, rănindu-şi mâinile şi picioarele, sărind geamurile clădirilor. în august 1961, soldatul conrad schumann, desemnat să păzească mormanul de sârmă ce indica locul pe unde avea să treacă zidul, a devenit primul soldat din germania de est care a evadat.

apoi zidul s-a înălţat şi a stat, divizând un oraş întreg şi inimi de oameni. ucigând. 98. 136. 200. statisticile sunt inexacte. germania sângera, plătind pentru atrocităţile naziste – şi ca întotdeauna, plăteau cei care nu erau vinovaţi.

peter fechter agonizând lângă zidul berlinului, împuşcat în stomac, după încercarea nereuşită de trecere a frontierei

    peter fechter agonizând lângă zidul berlinului, împuşcat în stomac, după încercarea nereuşită de trecere a frontierei

şi totuşi, în ciuda pericolului, oamenii continuau să încerce să evadeze – consideraţi ulterior trădători pentru faptul că trecuseră în partea de vest a ceea ce fusese cândva un oraş, dar care reprezenta acum o lume divizată în mod aberant.

într-o zi, s-a întâmplat ceva. turiştii est-germani din ungaria au fugit în austria, refuzând să se mai întoarcă acasă. era în august 1989, luna în care, cu 38 de ani în urmă, începuse construcţia zidului, şi primele crăpături începeau în sfârşit să se arate în oribila construcţie. regimul s-a clătinat. a început să facă o concesie după altă concesie. şi pe 9 noiembrie 1989 s-a anunţat deschiderea graniţelor către berlinul de vest. nu era o măsură care avea să intre în vigoare în acel moment, dar nimeni nu mai avea răbdare.

oamenii au dat năvală la punctele de graniţă, cerând să fie lăsaţi să se plimbe în voie în cealaltă jumătate a oraşului, care le fusese străină atât de mult timp. fiind refuzaţi, ei şi-au manifestat din plin nemulţumirea, acuzând faptul că sunt înşelaţi. au cerut repetat să iasă. să iasă. să iasă. strigătele reţinute de atât de mult timp se învălmăşeau în aer acum. s-a încercat menţinerea ordinii o perioadă. dar nimănui nu îi mai era teamă.

şi apoi, în bornholmer strasse, s-au deschis porţile. şi zidul a căzut cu zgomot. oamenii încă îl mai vedeau, dar nu era acolo decât fizic. în acele momente, nu îl mai simţea nimeni.

tot ce a mai rămas sunt fragmente, pictate cu grafitti, şi semne în pavaj. rănile se vindecă odată cu trecerea anilor, şi lumea uită. acum se glumeşte pe seama împărţirii berlinului în sectoare. şi toţi ignoră faptul că cine uită istoria e condamnat să o repete.

cine nu a privit zidul înălţându-se, cine nu a fluturat batiste la rudele rămase dincolo, cine nu şi-a sfâşiat mâinile în sârma ghimpată, cine nu a sângerat lângă zid, cine nu l-a privit în întregime şi nu a simţit strângându-i-se inima, cine nu a ieşit în stradă în acea seară de noiembrie… nu poate înţelege cu adevărat.

dar cel puţin poate încerca. putem cu toţii să încercăm. putem să distrugem toate zidurile care ne înconjoară. to be exposed before our peers.

*credits to pink floyd for title, photo courtesy of wikipedia*

Anunțuri