Etichete

, , , , , , ,

aproape că mă păcălise soarele ăla de săptămâna trecută, goddamit şi băga-mi-aş ceva să îmi bag. şi de trei zile încoace, neaua nu-mi dă pace… da, ştiu că vouă vi se pare minunat şi sublim când ninge, peisajul yadayada… dar leilana se întâmplă să gândească ceva mai altfel. şi unde voi vedeţi ninsoare, leilana vede umezeală şi MOCIRLĂ!

având în vedere că sunt într-o stare de spirit atât de bună (accentuată, fireşte, de faptul că stau lângă un perete al dracului de rece, fapt pentru care mâna mea dreaptă e congelată aproape complet), am să îmi vărs dracii amintindu-mi de ce urăsc eu pitchfork.com.

nimic de zis, ca site de informare e destul de okay (deşi aş putea să o iau şi pe partea ailaltă şi să întreb la ce naiba ne mai trebe’ ei când avem deja nme?). şi cu asta cred că i-am epuizat toate calităţile. pentru că în materie de recenzii este, da, m-aţi auzit bine, praf şi pulbere! câteodată, vorba ălora de la uncyclopedia, stai să te întrebi nu dacă au ascultat albumul de mai multe ori (lucru absolut necesar atunci când scrii o recenzie) ci dacă l-au ascultat măcar înainte să scrie recenzia. which they didn’t (citat din aceeaşi uncyclopedia).

uite ce e, eu una nu sunt expert calificat în muzică (deşi mă străduiesc să devin). dar mi se pare absolut de toată jena ca tu, în calitate de jurnalist, să ştii mai puţin despre albumul căruia îi faci recenzie decât ştie, nu un fan, ci orice persoană care şi-a dat osteneala cât de cât să asculte discul până la capăt. exemplul cel mai la îndemână pentru mine este, evident, placebo. cei de la pitchfork displac intens muzica placebo (niciun album de-al acestora din urmă nu a primit mai mult de 5 într-o recenzie). dar nu asta e problema, problema este lipsa totală de informare, atât de mare încât devine jenantă.

două exemple (din două recenzii diferite, să nu ziceţi că sunt eu cârcotaşă).

And like every other band that fancies themselves „weird” or pushing some sort of envelope, Placebo feel the need to end the disc with a shameless, boring 20+ minute elongation of the final track. (recenzie pentru „without you i’m nothing”)
piesa cu pricina se numeşte „burger queen”, şi nu are de fapt decât puţin peste şase minute, după care urmează o pauză şi apoi un hidden track, „evil dildo”. şi poţi să îţi dai seama foarte uşor de asta doar uitându-te pe suprafaţa discului.

Bassist Stefan Olsdal and drummer Robert Schultzberg occasionally break from the lite-industrial rock that matches Molko’s technique blunder-for-blunder. (recenzie pentru „black market music”)
recenzia a fost scrisă în 2000, iar schultzberg plecase din placebo în 1997. să sperăm că cel puţin până acum au învăţat componenţa trupei (pare cam problematic, având în vedere că a mai avut loc o plecare între timp)

iar acestea sunt doar două exemple din aiurelile debitate de pitchfork de-a lungul vremii. dacă vreţi o istorie elaborată despre cum se scriu de fapt recenziile acolo, uitaţi-vă pe uncyclopedia. deşi articolul e făcut la caterincă, înclin să cred că unele chestii de acolo sunt cât se poate de adevărate.

p.s. din domeniul muzical: the killers s-au decis să ia o pauză pe termen nelimitat. eu îmi amintesc de pauza luată de system of a down şi mi se cam strânge inima. bine că i-am văzut la b’estfest anul trecut, doamne!

p.p.s. tot din domeniul muzical: suede au decis să se reunească. ura! ce-i drept, numai pentru un singur concert, dar nu se ştie niciodată ce poate ieşi de aici, mai ales că brett anderson a zis că îi e cam dor să înregistreze un album cu o trupă. eu mă rog să iasă un album nou. 😀

*credits to my dying bride for title*

Anunțuri