Etichete

, , , , ,

stăteam strâmb şi mă gândeam drept zilele astea la problema care mă preocupă de o vreme, adicătelea the love thing. constat cu amărăciune că încă nu sunt atât de cinică pe cât ar trebui să fiu, deoarece încă îmi fac procese de conştiinţă. şi nu ar trebui. în definitiv nu am nicio datorie faţă de nimeni, dacă îi exceptăm pe prietenii mei – asta e de altfel cam singura formă de iubire în care chiar cred. pentru că un prieten nu îţi aparţine doar ţie, aparţine într-un mod aproximativ similar şi altor persoane, chiar dacă se presupune că plânge doar în faţa ta.

pe când asupra unui iubit sau a unei iubite intervine într-un grad mai mic sau mai mare şi sentimentul de posesivitate. pentru că tu ai persoana respectivă într-un mod în care nu o are nimeni. îi posezi trupul şi (ar spune optimiştii) sufletul. e a ta într-un fel cu totul deosebit.

dar cât de mult iubeşti persoana de lângă tine şi cât iubeşti proiecţia acelei persoane, imaginea pe care tu o ai despre ea?

la urma urmei, nimeni (sau aproape nimeni) nu îşi construieşte amicul ideal, ci iubirea romantică ideală. prietenii sunt, pur şi simplu. de unii te desparţi, cu alţii adânceşti relaţiile, în funcţie de compatibilitatea dintre calităţile, şi mai ales defectele voastre. dar cu iubirea e cu totul altceva. îţi faci chip cioplit de când intri în adolescenţă şi aştepţi să apară cineva ca să îi poţi lipi masca pe chip. iar când persoana respectivă întârzie să apară, devii nefericit, îţi spui că poate e vina ta şi crezi în continuare în iubire, dar raportat la alţii, nu la tine.

asta până când îţi dai seama că până şi cei pe care îi vezi pe stradă ţinându-se de mână nu iubesc de fapt decât o iluzie, iluzia lor despre cum e sau cum ar trebui să fie celălalt. asta până când realitatea sfâşie vălul ignoranţei. atunci cei doi încep să se rănească, sau rămân împreună din comoditate şi / sau obişnuinţă.

chiar credeţi că băiatul din „nu am chef azi” a fost fraier? eu cred mai degrabă că a trecut printr-un moment de luciditate. că după aia s-a scufundat în regrete, asta e ceva ce ţine de natura umană – „şi cum ar fi fost dacă…?”, „cum ar fi putut fi?” sunt întrebări ce ne torturează pe toţi într-o oarecare măsură. „te-am iubit, fraiere” nu înseamnă „te voi iubi mereu” în niciun caz. dar e mult mai tentant să crezi că asta înseamnă, pentru că fiinţa umană e de un masochism înfiorător.

şi atunci la ce bun? întreb. dacă totul se sfârşeşte în mod inevitabil aşa, la ce bun să mai investeşti? trup şi suflet NU se poate, pentru că înseamnă TOT, şi niciun om nu e dispus să se dea în întregime. aşadar ia sufletul de la unii şi trupul de la alţii. prietenie şi futai. dragostea e un basm.

m-am hotărât să devin curvă.

Anunțuri