Etichete

, , , , , , , ,

PENTRU TOŢI URANGUTANII CARE SE MAI GĂSESC SĂ COMENTEZE: ACEASTA NU ESTE ŞI NU SE VREA A FI O RECENZIE CHIPURILE OBIECTIVĂ. E VORBA DESPRE NIŞTE IMPRESII PERSONALE. ŞI SINCERĂ SĂ FIU, COMPĂTIMESC FORMAŢIILE ÎN CAUZĂ CĂ AU ASEMENEA COCALARI DREPT FANI ŞI COMPONENŢI. SCRIS CU CAPS ÎN SPERANŢA CĂ ÎNŢELEGEŢI O DATĂ PENTRU TOTDEAUNA.

e nasol să te trezeşti dimineaţa ca să te duci la muncă, să ştiţi. aşa se face că ieri, când am ajuns acasă, m-am prăbuşit pe canapea într-un somn fără vise, şi m-am trezit abia la şase şi ceva seara. intru pe facebook, şi ce văd, stimaţi tovarăşi? o invitaţie de la waffles, prin care eram notificată de faptul că în seara aia la arenele romane avea să se desfăşoare un concurs de interpretare de mare angajament (p-asta cu angajamentul am băgat-o că sună bine), intitulat, după cum aveam să aflu pe urmă, proms of delight music fest, la care aveau să participe şi cele mai sofisticate lămâi pe care vi le puteţi închipui. bun, bun. la început, cum tocmai ieşisem din baie, după ce mă spălasem vârtos pe cap, mi-am zis că nu o să ajung, dar mesajul „te invit stimabila persoana, la un minunat scurt recital sophisticated lemons la arenele romane te astept cu bratele deschise!” m-a înduioşat (ştie domnu’ waffles cum să atingă lumea la corazon) 😆

problemele care se puneau erau a) să îmi zvânt, părul pentru că numai de o răceală nu aveam chef şi b) să ajung la timp la arene (în jurul orei 20.45, când se presupunea că va fi recitalul citric). de uscat mi-am uscat părul, dar partea cu ajunsul la timp a fost oleacă mai problematică, pentru că 627ele nu mai trece pe la carol, aşa că am făcut şi eu o plimbărică pe jos. nu-i nimic, mă mai menţin şi eu în formă.

se cam înserase afară când am ajuns la arene, şi pe scenă se producea un fel de justin bieber autohton, mai mititel oleacă şi cu siguranţă mai talentat. eu am ars-o aiurea p-acolo, conversând cu andrew şi waffles până s-a terminat cu concursul soliştilor şi a început să cânte o demoazelă care scotea sunete dumnezeieşti din harpă şi care a alocat dimensiuni noi şi nebănuite piesei „toxic” de la britney spears (yup, „toxic” la harpă, how’s that?). era acompaniată de un tip care asigura partea de percuţie, şi care se achita minunat de sarcină. hada se numeau şi mi-au lăsat o impresie bună.

după frumuseţea de fată au urmat alte trei tipe, suedeze de felul lor, care s-au prezentat drept beatrice aurore and the make-believe mimers (check youtube, că merită): o fată blondă (beatrice aurore), la pian, şi alte două fete îmbrăcate în alb şi negru, jucând rolul mimilor şi servind drept backing vocals. drept să vă spun, am rămas fascinată de toate trei.

şi pe urmă, a [re]început concursul. m-am instalat comod în scaun alături de andreea şi bogdan, doi cunoscuţi ai lămâilor cu care am făcut cunoştinţă ad-hoc, şi ne-am pus pe uitat şi ascultat (precizare necesară: fiecare trupă a cântat câte două piese). primii pe ordinea de zi au fost jj & the bastards, sau, pe foarte scurt spus, o tipă care băga rep, băga rep, şi nişte tipi care băgau rock pe lângă ea. nici prea-prea, nici foarte-foarte, adică nu pot să zic că au sunat prost, pentru că aş minţi, dar nici nu pot să spun că au fost extraordinari, pentru că aş exagera.

după aia, organizatorii au anunţat că cică urmează o trupă cu un sound controversat, şi dacă aş fi fost mai naivă, pe bune dacă n-aş fi crezut, dar aşa nu am făcut decât să le trântesc celor de lângă mine o remarcă plină de scepticism. aşa-zişii controversaţi erau paradigma, un fel de good charlotte wannabe (ca aspect cel puţin). să zic că m-au lăsat rece ar fi inexact, pentru că la un moment dat mă buşise râsul când îi vedeam cât de roachenrol se comportau pe scenă. sound-ul nu era tocmai rău, dar nici cine ştie ce grozăvie.

apoi a urmat momentul sinistru al serii, cu upsidedown. imaginaţi-vă ca solist principal un tip mult prea solid (nu spun gras, aş spune minciuni) pentru blugii mulaţi negri pe care îi purta, încercând să scoată nişte sunete din gama i-haz-metal-band în timp ce se învârtea în jurul unui laptop. asta ca să nu mai pomenim de faptul că părea complet desprins de lumea din jur. nu a izbutit decât să fie cu totul şi cu totul neconvingător, şi am mulţumit zeului atotputernic al rockului când polologhia a luat sfârşit.

au urmat addiction – old school rock şi în acelaşi timp o gură de aer proaspăt, chit că nu mai ascult chestii de genul ăsta de când eram în primii ani de facultate. mi-a plăcut dezinvoltura afişată de cei din trupă, vocea ŞI pleata solistului, şi melodia dedicată lui florian pittiş. mi-am înăbuşit cu greu un căscat însă când au servit pe tavă expresia „viaţa de rocker” înainte de a doua piesă – e un clişeu mult prea uzat, serios. dar nu le-am luat-o în nume de rău, şi oricum faza e irelevantă raportată la performanţa ca atare.

următorii pe listă au fost chiar sophisticated lemons, care au interpretat „bloody mary” şi „save me”, piese pe care le auzisem şi în elephant pe 4 august. s-au descurcat la fel de bine ca şi atunci, ba chiar şi mai bine, de fapt, pentru că acum nu a existat senzaţia aceea de cântare neterminată pe care au lăsat-o atunci. din punct de vedere al comunicării cu publicul nu au strălucit însă – cu siguranţă că ar fi indicat să mai zâmbească şi ei pe scenă, măcar din când în când.

următoarea trupă, mt place, era de abia la al patrulea concert, şi asta s-a simţit. cele două gemene din componenţă, una blondă şi una roşcată, erau crispate rău şi păreau că au uitat până şi semnificaţia cuvântului „zâmbet”. în privinţa melodiilor, nu-s prea multe de spus, niciuna din ele nu a strălucit. din prima nu am reţinut decât un „nanana” repetat obsesiv de gemene, iar din a doua, nimic.

a şaptea trupă a serii a fost phenomenon, care a scos la înaintare două coveruri (unul din ele fiind „you shook me all night long”. GIE!). destul de bine interpretate, este adevărat, dar mi s-a părut oarecum nedrept faţă de celelalte trupe care totuşi prezentaseră compoziţii proprii. mai multe nu mai am ce spune despre ei.

x-plod în schimb au fost superbi. de departe cea mai bună trupă din concurs, cu sunete de chitară de-a dreptul năucitoare şi cu un toboşar excelent (puştiul minune bubu cernea, probabil că îl cunoaşteţi). un plus şi la capitolul atmosferă – atitudine cât cuprinde pe ei, am fost chiar impresionată. vocea în schimb nu mi s-a părut a fi grozavă, dar poate că nu s-a auzit bine din zona în care stăteam eu, cine ştie? oricum, au fost fenomenali.

ultima formaţie, sonatic, a ţinut ştacheta sus. chiar dacă nu s-au ridicat tocmai până la nivelul celor de la x-plod, momentul lor artistic a fost mai mult decât agreabil. au ştiut cum să îşi exprime plăcerea de a cânta fără să dea în penibil, astfel încât la sfârşitul recitalului lor cunoşteam deja numele a doi dintre finalişti.

înainte să se anunţe câştigătorii, au mai fost două scurte recitaluri, marca norbert and friends (deprimantă muzică, dar frumoasă în felul ei foarte special) şi no shave november (pe ăştia nici nu i-am mai ascultat, am pălăvrăgit cu cei din jurul meu). când s-au urcat participanţii pe scenă, mă aşteptam să înceapă o gargară de genul „cu toţii sunteţi câştigători”, ceea ce a şi fost de altfel. nu-mi mai amintesc cine s-a calificat la solişti, aşa că trec direct la formaţii: addiction, x-plod (de aşteptat), sonatic (de asemenea, de aşteptat), phenomenon şi paradigma. dacă la primele trei am fost cu totul şi cu totul de acord cu decizia juriului, ultimele două alegeri m-au făcut să ridic serios o sprânceană, mai ales în ceea ce îi priveşte pe paradigma. în opinia mea (şi lăsând la o parte orice simpatii), sophisticated lemons au fost mai buni din punct de vedere al execuţiei şi al calităţii pieselor decât paradigma. dar na, juriul a dat, juriul a luat, fie numele juriului binecuvântat.

azi se decide cine merge în belgia pentru cântare, my bets are on x-plod, dar rezultatul nu mă interesează în mod deosebit. mi s-a făcut dor de o cântare citrică aşa cum numai în cluburile andărgraund se poate. una adevărată, la care să se cânte în mod sănătos, nu un teaser de câteva piese. şi să-mi dedicaţi „drugs and hugs”, mă. şi „life in 2d”. fără număr. 😆

* ERATĂ. phenomenon au interpretat de fapt nu două, ci un singur cover (mea culpa); şi am uitat să menţionez că formula în care s-au prezentat nu era formula originală, vocalistul aflându-se în imposibilitatea de a cânta.

Anunțuri