Etichete

, ,

People are frightened by what they don’t understand. (John Merrick)

întotdeauna am avut o fascinaţie pentru poveştile adevărate, mai ales când acestea erau triste. nu o dată am fost întrebată, în special de către maică-mea (dar şi de către alte persoane) cu ce mă ajută, la ce îmi foloseşte faptul că plâng pentru victimele hiroshimei, victimele holocaustului sau victimele zidului berlinului. răspunsul meu a fost, este şi va fi următorul: pentru că sunt convinsă că răutatea omului de rând vine în mare parte din ignoranţă. dacă mai multe persoane ar avea capacitatea de a încerca să se pună în pielea altora, cu siguranţă că lumea ar fi mult mai puţin rea.

povestea lui joseph merrick este una dintre acele poveşti. născut în 1862, în marea britanie, el a suferit de o boală asupra căreia medicii nu au izbutit să se pună de acord nici măcar în zilele noastre. o boală care l-a făcut, la doar 21 de ani, să arate aşa şi care i-a adus moartea la 27 de ani. david lynch a preluat povestea şi a făcut un film despre cel supranumit „the elephant man”, un film pe care bineînţeles că am fost curioasă să îl văd. mă informasem în prealabil despre viaţa lui merrick, şi de aceea m-a izbit oarecum neplăcut turnura (după părerea mea, mult prea dramatică în anumite aspecte) pe care a dat-o lynch poveştii.

în primul rând, merrick (în film john merrick; modificarea se datorează unei greşeli făcută în biografiile sale) apare ca unealtă folosită pentru profit de managerul lui degenerat şi beţiv, ceea ce în realitate nu a fost absolut deloc cazul. merrick a acceptat de bunăvoie să se lase expus, în speranţa că va putea la un moment dat să strângă destui bani pentru a-şi putea cumpăra o casă. era de altfel singura lui posibilitate de a se întreţine, având în vedere că îi era imposibil să facă munci manuale şi că îi era foarte greu să vorbească. pe parcursul filmului, are loc şi o răpire a lui merrick din spitalul în care fusese instalat cu ajutorul doctorului frederick treves (care i-a devenit de altfel cel mai bun prieten). aceasta este precedată de o scenă şocantă în care camera este invadată de tot soiul de curioşi dornici de distracţie, care îi varsă vin pe gât lui merrick, îl împing de colo-colo şi îi pun până şi o oglindă în faţă. scena în sine este absolut traumatizantă, până la punctul în care îţi aduce lacrimi în ochi, însă credibilitatea poveştii are de suferit în mod drastic.

din anumite puncte de vedere, filmul este însă impresionant. în primul rând, alegerea de a reda povestea în alb-negru este cum nu se poate mai inspirată. de asemenea, actorii principali se achită excelent de sarcină (hurt şi hopkins în special au tot respectul meu, dar şi anne bancroft, de a cărei apariţie nu poţi să nu te simţi fermecat). de asemenea, este cutremurătoare scena în care merrick urlă „I AM NOT AN ELEPHANT! I AM NOT AN ANIMAL! I AM… A HUMAN BEING! I… AM… A… MAN!” şi poţi simţi că dacă adevăratul merrick ar fi putut să strige (vorbirea i-a rămas toată viaţa greoaie, şi nu de puţine ori treves i-a servit ca interpret), ar fi spus exact aceste cuvinte pentru a-şi rezuma toată viaţa.


trailerul e neoficial, dar e mai bun decât cel oficial.

în concluzie, „the elephant man” este un film care merită văzut, o poveste cu atât mai impresionantă atunci când te gândeşti că da, a existat cândva un om numit joseph merrick, care a murit la 27 de ani pentru că a încercat să doarmă măcar o dată cu capul pe pernă, ca ceilalţi oameni, şi nu în poziţia şezut cu capul pe genunchi, şi care îşi încheia scrisorile astfel:

‘Tis true my form is something odd,
But blaming me is blaming God;
Could I create myself anew
I would not fail in pleasing you.

If I could reach from pole to pole
Or grasp the ocean with a span,
I would be measured by the soul;
The mind’s the standard of the man.

*credits to wiki for picture*

Anunțuri