Etichete

, ,

de la o vreme tot îmi vine să scriu în blogul ăsta, nu ştiu dacă e o chestie bună sau o chestie rea şi nici măcar nu ştiu de ce am zis că nu ştiu dacă e bine sau rău… dacă aş mai fi avut 18-19 ani, probabil că aş fi scris chestiile care urmează în cine ştie ce caiet care mi-ar fi servit la vremea aia drept jurnal (da, am ţinut jurnal, mock me and then kill me). dar sunt cică mai mare şi fac o chestie al dracului de deşteaptă. exhibiţionism sentimental. ceva gen „oh look at me i’m an attention whore care se dă rănită”. sau cel puţin aşa vor percepe unii postul ăsta infect.

mă gândeam. în ultima perioadă tind să mă gândesc prea mult şi nu ştiu cât e de sănătos. dar să terminăm cu glumele ieftine (sau cu vorbele cu aer de glume ieftine, cum poftiţi) şi să reluăm. ziceam că mă gândeam. azi, mai precis, când mă întorceam de la muncă, pentru că aparent numai atunci mă lovesc ideile. mă gândeam la relaţiile sentimentale dintre oameni grupate pompos sub titulatura de iubire. şi la mine. adică la scurtul meu istoric sentimental.

m-am „îndrăgostit” o singură dată. pun cuvântul în ghilimele, pentru că privind retrospectiv îmi dau seama că persoana de care eu mă îndrăgostisem nu exista. de fapt oricum nu te îndrăgosteşti niciodată de persoana de lângă tine, ci de persoana pe care tu o percepi lângă tine, de calităţile şi defectele ei care sunt compatibile cu calităţile şi defectele tale. mai grav e când cel de lângă tine este total opusul persoanei pe care o percepi tu. grav şi dureros, şi în mare parte vina ta. bun, dar în restul timpului ce anume s-a întâmplat? păi, nimic, ce să se întâmple. cum, mă, nimic? nimic, nimic.

prietena mea cea mai bună mi-a spus la un moment dat că mai toată lumea care mă cunoaşte o întreabă ce fel de tip este prietenul meu. ghici ce, n-are. NO WAY! exclamaţie colectivă. eu zâmbeam un pic sceptică, neştiind dacă să o cred sau nu. înclin totuşi spre da. sunt o tipă care se vâră uşor pe sub pielea omului şi care îl îndeamnă la confesiuni. şi cum am şi o mutră de înger cu harpă călare pe un norişor, aş putea să joc oamenii pe degete dacă aş vrea. numa’ că nu e genul meu. trist? vesel.

de fapt, trist. asta-i beleaua când te place toată lumea. everybody’s friend, nobody’s girl, cum ziceam eu la un moment dat. mă hotărâsem să devin curvă acum câteva luni, e un cuvânt cam tare şi cu o nuanţă negativă, dar asta ar fi calea raţională de urmat, dacă ţinem cont de convingerile mele în ceea ce priveşte iubirea. dar e cam dur să încerci să împaci dorinţele tale romantice cu realitatea cinică. şi faza e că până nu te hotărăşti ce vrei, nici nu vei avea succes – şi asta e ceva general valabil, nu ceva care să se aplice doar în ceea ce priveşte relaţiile sentimentale.

aşa că stau şi mă uit la mine şi mă întreb ce dracu’ vreau. vreau aşa-zisa iubire? chiar asta vreau? pot să obţin asta? eh, uite asta e întrebarea capcană şi locul unde mă împiedic şi dau cu dinţii de asfalt. low self-esteem, zicea cineva. desigur. low. sau conştiinţa faptului că până la urmă totul este doar o iluzie. te îndrăgosteşti, anii trec, cel de lângă tine se schimbă, tu te schimbi, schimbările voastre sunt incompatibile, vă despărţiţi. cam asta e povestea de cele mai multe ori. as simple as that.

dar e dur atunci când nu ţi se dă nici măcar şansa de-a o scrie. şi cred că de fapt asta vreau eu. să am şansa să o scriu. şi să ştiu de fiecare dată că am puterea de-a o scrie şi eventual, de-a o rescrie.

postul ăsta ar trebui şters. nu are pic de sens şi e exhibiţionism sufletesc gratuit. dar nu-l şterg. vi-l servesc aşa cum e. şi gata.

Anunțuri