Etichete

, , , , , , , , ,

deşi am o fascinaţie, unii ar putea spune bolnavă, pentru poveştile sinistre, puţine filme horror au reuşit cu adevărat să mă impresioneze până acum (dar asta se poate datora şi faptului că am dat numai peste filme proaste). „les yeux sans visage” promitea însă ceva bun încă de la prima „citire” de pe wikipedia, şi mă bucur să spun că aşteptările mi-au fost răsplătite din plin.

în regia lui georges franju (care a mai regizat şi filme precum „la tête contre les murs” sau „thérèse desqueyroux”), filmul o are în centrul poveştii pe christiane génessier (edith scob), o tânără desfigurată în urma unui accident provocat de propriul ei tată (pierre brasseur), care este doctor. christiane nu mai păstrează decât ochii din vechea ei înfăţişare, restul chipului fiind atât de mutilat încât trebuie să poarte o mască pentru a-şi ascunde trăsăturile cândva frumoase şi este silită să rămână în permanenţă ascunsă, din cauza faptului că a fost declarată moartă în faţa autorităţilor. măcinat de vinovăţie, tatăl îi promite fiicei că va face tot posibilul pentru a-i reda frumuseţea, şi, ajutat de asistenta sa, louise (alida valli), el sechestrează în vila sa fete tinere cărora le îndepărtează pielea de pe faţă pentru a o grefa pe figura christianei. fiecare tentativă a sa se soldează însă cu un eşec, lucru care, însoţit de atmosfera sinistră din casă, o împinge pe christiane încet, dar sigur, în braţele nebuniei.

există o mulţime de scene în filmul ăsta care îţi dau fiori pe şira spinării. de pildă, scena în care christiane îşi îndepărtează masca în faţa oglinzii, apoi se apropie de masa de operaţie de care este legată edna, una din victimele tatălui ei, şi îşi pune mâinile pe figura ei, iar edna se trezeşte instantaneu, şi atunci spectatorul poate vedea prin ochii ei pentru prima dată chipul lui christiane, eliberat de mască. edna începe să ţipe îngrozită, iar christiane se retrage cu spatele, privind-o ţintă, în timp ce pe fundal se aud lătrăturile furioase ale câinilor ţinuţi în cuşti de doctorul génessier. sau frumosul chip al lui christiane, imediat după transplantul făcut utilizând pielea ednei, şi felul în care se deteriorează el pe măsură ce zilele trec şi organismul ei respinge grefa. dar cred că cea mai terifiantă dintre toate este scena în care doctorul, ajutat de louise, o operează pe edna, desprinzându-i pielea de pe chip. e o scenă la care, mărturisesc sincer, nu m-am putut uita cap-coadă, preferând să întorc ochii când şi când de la ecran.

coloana sonoră m-a lăsat speechless, în special melodia gen carnaval care se aude atunci când personajul alidei valli acostează fetele pentru a le duce acasă la doctor. iar jocul trio-ului scob-brasseur-valli este impresionant. ar mai fi multe de spus despre poveste şi despre implicaţiile ei, dar nu vreau să vă răpesc prea mult timp, aşa că o să închei postul aici, cu speranţa că am să mă mobilizez să văd în viitor şi alte filme de franju.

*credits to wikipedia for picture, song by portishead*

Anunțuri