Etichete

, , , , , , , , ,

ai zice că trei concerte la rând în trei seri consecutive e prea mult pentru your average 23-almost-24-year old (în cazul de faţă, eu). dar bineînţeles că am ţinut cu tot dinadinsul, în încăpăţânarea mea de berbec (cu toate că ieri la muncă mai că nu mi se închideau ochii) să demonstrez că se poate. aşa se face că aseară, în loc să mă duc acasă pentru o odihnă binemeritată, eu mă îndreptam spre fabrica, pentru a asista la concertul ocs ce avea să aibă loc acolo.

nu mai fusesem în fabrica de mai bine de un an (excludem, bineînţeles, concertele ocs şi the amsterdams ce au avut loc pe terasă), aşa că am fost oleacă surprinsă să constat nişte schimbări: în primul rând, barul nu mai e în încăperea aia din stânga, ci chiar în încăperea principală, ceea ce zic eu că e o idee bună. în al doilea rând, a dat domnu’ de-au vopsit în sfârşit uşile semitransparente de la baie, ceea ce-ţi permite să stai fără teama că vine unu’ şi se chiorăşte prin geamul ăla la tine. altfel, tot frig înăuntru şi tot aspectul ăla de clădire dezafectată pe care îl ştim şi-l iubim (sau nu – în cazul meu, nu).

în deschidere, sketch, adică exact ăia pe care i-am ratat eu la ab4 pentru că eram mult prea ocupată să stau de vorbă cu lumea. neavând aici cu cine să stau de vorbă, mi-am transformat urechiile în pâlnii şi le-am îndreptat în direcţia scenei. copiii (la propriu, că au vreo 16-17 ani) fac o muzică ce îmi aduce şi mie aminte de tinereţile zgomotoase. şi deşi la momentul prezent nu aş putea să zic că e chiar pe felia mea ce cântă ei, mi s-au părut destul de okay, mai ales chitaristul. au fost aplaudaţi bine şi li s-a cerut şi bis. bravos, mă. din păcate nu am putut să aud prea bine vocea. trăiască sonorizarea din fabrica.

pe urmă oamenii şi şobolanii. cu chef de vorbă, cu chef de glume şi într-o formă evidentă. mi-a plăcut cum au introdus prima piesă, „ştanga”, definind-o drept sentimentală. da, vorba aia, pe cine iubeşti mai mult şi mai mult pe lumea asta? pe tine, nu? şi „ştanga” e doldora de iubire de sine. fair enough. au continuat cu o variantă parcă puţin mai hardcore a „copilului rebel”. pe urmă ne-au încântat cu prea-ironicele „mici români” şi „maimuţa internaţională” – şi în spate deja se formase un moshpit de zile mari, ceea ce m-a făcut să mă îndrept cu precauţie înspre scenă, în timp ce dădeam din cap – nu prea tare, din păcate, pentru că încă mă resimţeam după concertele din serile anterioare.

după două piese ce mi-au mers direct la suflet („xcelent” şi „un număr necunoscut” – şi de data asta a fost rândul lui mihnea să devină periculos, ceea ce este logic, dacă ţinem cont de plecarea lui din trupă şi de revenirea graţioasă cu care ne-a fericit) şi după o „glumă proastă” ce a zguduit tot clubul (agitaţia din spate era ceva de speriat), formaţia a adus în atenţia noastră două dintre piesele ce se vor găsi pe noul lor material discografic, ce o să fie, din câte am înţeles, un album de cover-uri ale unor cunoscute piese româneşti – o reacţie, oarecum ironică, aş zice, la adresa trupelor de alternative şi nu numai care preferă să cânte în limba engleză. în ce mă priveşte, cred că e un proiect simpatic, chiar dacă unii ar zice, vorba lui dan, că asta nu denotă decât faptul că ocs trec printr-o criză de inspiraţie. şi aştept cu nerăbdare să aud rezultatul final.

după aia am ţinut-o tot într-un tropăit şi într-un cântat: s-a început cu imnul-dedicat-verii-bun-de-cântat-pe-timp-de-iarnă magistral denumit „cineva să ne…”, s-a continuat cu povestea despre ce să nu încerci pe acasă, s-a trecut prin „cine e de vină” (care nu încetează să mă uimească de fiecare dată când o aud „doamne, cum naiba au putut scrie o piesă atât de aproape de perfecţiune?”), s-a strigat după „ajutor” şi s-a cântat „oda” (moment în care publicul a înnebunit de-a binelea), s-au dat iarăşi „2ouă beri goale”… pentru una plină, cine se combină? şi s-a încheiat cu „mâinile sus!” pentru toţi cei care au ceva de spus. ce să mai, una peste alta, nişte oameni cu tot cu şobolani în formă maximă.

aşa, şi după ce am isprăvit cu laudele la adresa trupei, hai să îmi zic şi cele două ofuri majore. în primul rând, sonorizarea, care nu mi s-a părut prea grozavă, la modul că dan nu prea se auzea, mai ales în prima parte – şi dacă mai poţi intui cât de cât cuvintele melodiilor, devine un pic frustrant atunci când vezi că solistul se adresează publicului şi tu nu poţi să prinzi niciun cuvânt. pe urmă, locul în sine. cum anul trecut am tot avut ocazia să asist la mai multe concerte (în special kummice) prin diverse locuri, şi mai ales ţinând cont că tocmai veneam după un kumm în club a şi un ab4 în control, pot să zic cu mâna pe inimă că fabrica nu e chiar cel mai fain loc în care să îţi petreci timpul liber. cum am zis şi mai sus, e rece, e umed şi are un aspect deprimant. unde mai pui că mi-am sfâşiat blugii (eh, asta e, oricum îmi trebuia o pereche nouă) şi pielea (asta e mai grav) în marginea scenei din cauza moshpitului din spate.

în concluzie: una caldă, una rece, sau altfel spus, trupă şi public fain, sonorizare şi loc mai puţin fain. eh, eh, lasă, noi să fim sănătoşi.

…………………………………………………..

ştanga
copilul rebel
mici români/toată lumea greşeşte
maimuţa internaţională
xcelent
un număr necunoscut
încă o glumă proastă
de va veni la tine vântul
pseudofabula
cineva să ne…
nu încerca aşa ceva acasă
cine e de vină
ajutor
odă (în piaţa romană)
2ouă beri goale
mâinile sus!

…………………………………………………..

*credits to ocs for title*

Anunțuri