Etichete

, , , , ,


ascult the amsterdams de prin octombrie anul trecut, după ce participasem la un unplugged pe terasă la fabrica şi un show în lăptărie care mi-au mers direct la sufleţel. îi ascult la modul grav – se află pe locul trei în topul celor mai ascultate trupe în ultimele trei luni (conform last.fm, cel puţin). drept pentru care vestea lansării celui de-al doilea album de studio, „electromagnetica” (şi încă de ziua mea de naştere) mi-a picat cum nu se poate mai bine. evident că am avut ocazia să îl ascult în avans. de ce? că am pile, bă, d-aia! 😆 (mulţumiri, irina). şi faptul în sine că m-am urnit să scriu un review ar cam trebui să vă convingă că e vorba de un material care merită atenţie.

prima deosebire notabilă între albumul de debut şi cel nou constă în schimbarea evidentă a sound-ului. piesele de pe „adolessons” au efectul unui duş rece într-o zi toridă de vară – te înviorează, te stimulează şi te umplu de energie, excepţie făcând numai nostalgica „lights out” (una din piesele mele preferate, de altfel) şi, într-o oarecare măsură, „laika”. „electromagnetica” abordează în schimb o atmosferă mai visătoare, mutând accentul de pe tobe (mult mai discrete decât pe albumul de debut) pe sintetizator, de care abuzează cu mare folos şi în cel mai plăcut mod cu putinţă. în aceste condiţii, piesele reuşesc să fie deosebit de catchy şi de friendly fără a deveni repetitive. o altă diferenţă constă în abordarea vocală. dacă pe „adolessons” predomina în mod evident vocea lui andrei haţegan, pe „electromagnetica” se dă tonul cu succes şi colegilor, în special lui ovidiu bejan.

prima piesă pe care am avut plăcerea să o ascult în varianta de studio, cu mult înainte să primesc albumul, a fost „coalmine” (da, e despre mineriada din 1990), care, trebuie precizat, sună excelent live. dar nici varianta de studio nu e mai prejos. ritmul de pe fundal ţi se instalează din minte încă de la prima audiţie şi pare a fi special creat să îţi răsune în cap zile întregi după, melodia fiind poate cea mai apropiată de sound-ul de pe „adolessons”. o altă reuşită este „island of love”, cu sound-ul acela oarecum tribal, ce îţi crează impresia că eşti pe o insulă undeva la tropice, chit că e de fapt decembrie şi tu eşti în club control, bucureşti, şi sunt minus 750 de grade afară.

mărturisesc că am rămas oarecum descumpănită iniţial de „this burial ground’s for two”, a cărei variantă de studio mi s-a părut mult prea lentă faţă de ceea ce-mi aminteam eu din concerte. dar după vreo două audiţii, a început încetul cu încetul să-mi placă. „country holiday” trece de asemenea la categoria aşa da, cu aplauze călduroase din partea mea pentru structura relativ simplă, dar plăcută auzului şi (neapărat) pentru versuri.

şi-aş mai zice eu multe, dar chiar nu vreau să vă răpesc plăcerea de a-l asculta pentru prima oară, aşa că mă opresc aici şi vă fac o sugestie: să mergeţi frumuşel pe 31 martie în kulturhaus după ora nouă seara la concertul de lansare, ca să vă alegeţi cu albumul şi cu piesele servite live. şi poate daţi şi de mine, să vă servesc cu o bomboană.

Anunțuri