Etichete

, , , , ,

post scriptum la postul anterior. nu era vorba despre o campanie anti-reclame, aşa cum probabil că am lăsat să se înţeleagă. postul mi-a fost inspirat de fapt de tânguielile jalnice ale clienţilor companiei de telefonie mobilă pentru care lucrez (în mod indirect): „doamnăăăăăăăăă, da’ în reclamă nu era aşaaaaaaaaaaaaaaaa…” dacă mă-nţelegeţi. în fine.

azi vreau să aduc în atenţia voastră un subiect care mă preocupă de ceva vreme. se tot discută de multe secole despre natura umană. eu văd omul drept animalul cu cea mai mare capacitate de absorbţie şi imitare şi cu o imaginaţie ieşită din comun. omul nu este om de la naştere, ci devine om prin educaţie. dacă iei un bebeluş şi îl închizi într-o cameră şi-l ţii acolo treisprezece ani izolat, te vei alege cu un animal speriat, nu cu o fiinţă umană (vezi cazul genie, despre care am mai pomenit pe blog). dacă laşi un copil de trei ani într-o cuşcă plină de câini, copilul acela va deveni câine.

prin urmare, la origine suntem nişte animale foarte evoluate, unele dintre noi mai deştepte decât celelalte, ce e drept. şi suntem o specie extrem de crudă, aşa cum s-a văzut de mai multe ori de-a lungul istoriei, în special în măreţul secol douăzeci, secolul înaintatelor progrese ştiinţifice şi etice, secolul celor două războaie mondiale, al holocaustului, al vivisecţiilor pe oameni fără anestezie, al bombelor atomice. eu sunt convinsă că majoritatea oamenilor ar alege să facă o faptă crudă dacă ar şti cu certitudine că nu va exista nicio pedeapsă pentru acţiunea înfăptuită, şi asta pentru că omul e fascinat de putere şi de posibilităţile ei. desigur, gradul de cruzime implicat diferă probabil de la individ la individ, nu neg asta. nu neg nici posibilitatea existenţei unor oameni incapabili de cruzime, indiferent de ce fel ar fi asta, dar cu siguranţă că sunt cazuri rare.

şi suntem şi egoişti. foarte egoişti. asta nu este însă neapărat un lucru rău – la urma urmei, altruismul este tot o formă de egoism, ajuţi pentru că îţi produce plăcere să fii văzut bine, să ştii că celălalt e fericit… motivele importă prea puţin, ideea e că o faci pentru tine în primul rând şi abia apoi pentru celălalt. „bine, dar cum rămâne cu oamenii care donează, de pildă, un rinichi pentru altcineva?” se poate întreba. păi e simplu, de cele mai multe ori cei doi sunt apropiaţi unul de celălalt – şi doar nu ai vrea să îţi moară cineva apropiat, nu? uneori însă şi acest tip de egoism poate fi nociv. i-am arătat maică-mii acum ceva timp un clip cu jacqueline saburido, o fată care a suferit arsuri foarte grave în urma unui accident produs de un tânăr beat, şi i-am spus că ar fi fost mai bine pentru ea dacă ar fi murit. la care mama zice „dacă ar fi fost copilul meu, eu aş fi preferat să fie în viaţă.” minunatul egoism, nu? pentru exemplificare, aveţi mai jos clipul cu pricina. nerecomandat celor mai slabi de inimă.

şi totuşi, în ciuda a ceea ce am spus până acum, suntem capabili de fapte extraordinare chiar şi în condiţii nefavorabile (povestea irenei sendler e un bun exemplu în acest sens, printre altele). suntem capabili de a ne ghida după coduri morale, un lucru imposibil pentru alte animale. suntem cruzi, e adevărat, dar avem o conştiinţă care ne şopteşte că suntem josnici (că alegem să o ignorăm, e altă poveste). suntem lumină şi întuneric.

ca, sau în loc de concluzie, cred în cruzimea umană şi, mai ales, în egoismul uman (care, din fericire, produce de multe ori şi lucruri bune, slavă cerului, altfel viaţa pe această minunată planetă ar fi şi mai nasoală). dar mai presus de toate, cred în capacitatea omului de a învăţa să fie om.

*credits to pilat din pont for title*

Anunțuri