Etichete

, , , ,

de nişte săptămâni bune încoace, pe wall-ul de facebook al radio guerrilla tot apar nişte poze cu mesaje împotriva cuvintelor argotice, a ticurilor verbale şi a cuvintelor împrumutate din engleză. oamenii geniali de acolo au găsit şi metoda perfectă, sau cel puţin aşa cred ei, de a pleda pentru o vorbire frumoasă. fiecare poză reprezintă câte-un fragment de poezie sau proză românească, în care se strecoară câte-un cuvânt mai puţin literar. câteva exemple ca să pricepeţi mai exact despre ce este vorba.

Ardealul, Ardealul, Ardealul ne cheamă,
Nădejdea, MAN, e numai la noi.
Sărută-ţi, copile, părinţii şi fraţii,
Şi-apoi, MAN, mergem la război.

MAN, DACĂ VORBIM DOAR CU MAN, E PLICTISITOR.

sau

Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
Şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
Nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, GEN, după aceea,
De teamă să nu-mi striveşti sărutul, GEN?

AR FI ATÂT DE GREU, GEN, SĂ NU MAI FOLOSIM GEN ÎN DISCUŢII, GEN? NE ÎNTREBAM, GEN.

şi aşa mai departe. presupun că aţi prins ideea.

acum, de ce cred eu că toată această campanie este o mare bălărie din categoria „hai să ne dăm interesanţi şi cooooolţi”.

în primul rând, evident că e absurd să foloseşti „gen” într-o poezie de nichita stănescu sau „caterincă” într-un basm popular sau „man” într-un cântec patriotic (detest cântecele patriotice, apropo). PENTRU SIMPLUL MOTIV CĂ SUNT NELALOCUL LOR ACOLO. e ca şi cum io aş duce o campanie împotriva chiloţilor tanga şi aş face o serie de fotografii cu dudui pe stradă, la birou, la pâine etc. îmbrăcate DOAR în tanga şi aş scrie dedesubt „nu-i aşa că e oribil să porţi tanga? hai să mai purtăm şi altceva în afară de tanga!”

în al doilea rând, la fel de absurd e să recomanzi, chiar şi indirect, vorbirea literară ca fiind cea indicată pentru viaţa de zi cu zi. nu o să poată absolut nimeni să mă convingă de faptul că eminescu îi vorbea în metafore veronicăi micle atunci când se culca cu ea, sau că se preocupa să folosească o exprimare îngrijită atunci când era la o băută cu creangă. să fim serioşi, una e vorbirea literară cu metafore, epitete, oximoroane şi mă-sa pe gheaţă, şi cu totul altceva vorbirea de zi cu zi. ticurile verbale şi cuvintele din argou nu sunt lucruri specifice strict limbii române contemporane. mexicanii folosesc „guey” şi „no manches” de te saturi să le auzi, argentinienii abuzează de „loco” şi „tarado”, chilenii de „cachai”, americanii de „dude” şi aşa mai departe. nu e ceva neobişnuit, e pur şi simplu limba vorbită. între prieteni, îţi mai scapă câte un „fată” (eu vorbesc aşa doar cu o colegă de muncă, pentru că aşa ne-am obişnuit amândouă şi nu ni se pare nimic ciudat) sau câte un „gen” (eu şi prietena nance suntem campioane la utilizarea cuvântului ăstuia) şi mai arunci şi câte-un cuvânt în engleză (cu un secol şi mai bine în urmă, se aruncau cuvinte în franceză, opera lui caragiale e plină de ele, băieţi şi fete de la guerrilla).

în al treilea rând, scopul acestei campanii îmi este, până la urmă, cât se poate de neclar. „demers pentru o vorbire frumoasă”. este evident că nişte biete paragrafe pline de cuvinte „interzise” presărate prin text cu o ironie profund hipsterească nu ne vor împiedica să vorbim aşa cum ne-am obişnuit să vorbim. şi atunci care e chestia? de-a ce ne jucăm? de-a „eu sunt mai deştept decât tine deoarece folosesc numai cuvinte aprobate de dicţionarul explicativ al limbii române”? de-a victor socaciu, care lupta cu disperare pentru conservarea limbii române? poate-mi explică şi mie cineva, că mi-e neclar.

mulţumesc din inimă pentru atenţie. GEN.

Anunțuri