Etichete

, , , , , , , , ,

Edie Sedgwick: I went to a party once, and there was a palm reader there and when she looked at my hand, she just froze. And I said to her „I know. My lifeline is broken. I know I won’t live past thirty.”

căutam acum câteva seri filme bune cu hayden christensen (şi n-aveţi idee cât de greu pot fi găsite, dacă e să ne luăm după ce zic criticii) aşa că m-am oprit pe wikipedia să îi cercetez omului filmografia. din tot ce apare pe acolo, mi-au atras atenţia două filme mari şi late: „shattered glass” (film ce investighează o fraudă jurnalistică, inspirat dintr-o treabă reală) şi „factory girl”.

acum, nu ştiu dacă aţi apucat să vă daţi seama din posturile mele sau dacă am apucat eu să relatez pe aici, dar anii ’60-’70 mi se par foarte interesanţi şi revoluţionari din punct de vedere cultural. şi dacă zici cultură, zici neapărat andy warhol. „factory girl” înfăţişează un crâmpei din epoca aceea, prin ochii unuia dintre „superstarurile” lui warhol, edie sedgwick, moartă la doar 28 de ani, a cărei „mărire şi decădere”, ca să mă exprim aşa, este ilustrată în mod amănunţit în film.

povestea este narată de către sedgwick (interpretată de sienna miller), care se află faţă în faţă cu un reporter (dacă am reţinut corect). este relatată sosirea lui sedgwick la new york, întâlnirea cu andy warhol (guy pearce), transformarea ei într-una dintre superstarurile acestuia, relaţia din ce în ce mai strânsă cu warhol, excesele ei de tot felul, relaţia amoroasă eşuată cu billy quinn (hayden christensen), personaj inspirat din bob dylan, şi în final, ruptura ei de warhol şi depresia care o aduce pe marginea sinuciderii.

desigur, filmul nu este în totalitate fidel evenimentelor reale. în primul rând, relaţia intre edie sedgwick şi bob dylan s-a menţinut mai degrabă la nivelul de crush din partea ei; cel cu care sedgwick a avut o relaţie amoroasă a fost bob neuwirth, un prieten apropiat al lui dylan. de asemenea, warhol este portretizat într-o lumină destul de nefavorabilă, filmul prezentându-l ca pe un excentric lipsit de sentimente, care îi întoarce spatele lui sedgwick într-unul dintre cele mai nefericite momente din viaţa ei.

lăsând la o parte însă neconcordanţele între ficţiune şi realitate, filmul este unul foarte reuşit. personajul principal e absolut fascinant. edie e şarmantă, cheltuitoare, telegenică, fotogenică, frumoasă şi nepăsătoare – dar asta e doar aparenţa. dincolo de faţada sclipitoarei vedete se ascunde o fată dezechilibrată emoţional, torturată de sinuciderea fratelui ei, minty, şi de rigiditatea şi abuzurile tatălui ei. ea îşi regăseşte pentru scurt timp echilibrul alături de cântăreţul de folk billy quinn, singura persoană care o ascultă şi o înţelege, însă relaţia lor se destramă în scurt timp din pricina imposibilităţii ei de a se detaşa de anturajul din the factory. ulterior, edie îşi va vedea toate visele sfărâmate, fiind azvârlită în spirala descendentă a drogurilor şi alcoolului.

atmosfera epocii e redată perfect. te uiţi la sienna miller şi la guy pearce şi îi percepi ca fiind edie sedgwick şi andy warhol. în special sienna miller e încântătoare, intrând atât de bine în pielea personajului, încât efectiv imaginea ei ţi se suprapune în minte peste cea a realei edie şi se contopeşte cu ea atât de mult încât îţi e greu să le mai deosebeşti. altă chestie interesantă este refacerea câtorva scene din filmele-cult ale lui warhol „horse”, „vinyl”, „poor little rich girl” şi „beauty no 2”. ultima scenă din „horse”, când sedgwick intră în cadru pentru a calma calul mult prea agitat e redată ansolut superb.

portretizarea lui warhol ar putea să pară maliţioasă, însă ea conţine totuşi un strop de adevăr, în sensul că warhol manifesta într-adevăr o fascinaţie ieşită din comun pentru suferinţa altora. conform lui robert heide, reacţia lui warhol la aflarea veştii că una din cunoştinţele lui tocmai se sinucisese a fost „de ce nu ne-a spus?! am fi putut să filmăm totul”, urmată de „mă întreb când se va sinucide edie. sper că o să ne spună, ca să putem filma.” în ceea ce-l priveşte pe hayden christensen, pot să zic numai că e mai puţin crispat ca în „star wars episode two”, şi e imposibil să nu pară măcar vag amuzant când îl auzi vorbind cu fraze gen „lady, you don’t know shit about shit”. se descurcă însă bine, iar scenele cu el şi miller sunt unele dintre cele mai frumoase din film. the chemistry between them is really great.

una peste alta, filmul mi-a plăcut mult, dar cred că nu ar fi rău să aruncaţi puţin un ochi şi peste adevărata viaţă a lui edie sedgwick înainte sau după ce îl vedeţi, întrucât pelicula s-ar putea să vă lase cu niscaiva impresii greşite. s-ar putea chiar să ajungeţi să îl detestaţi pe warhol, chit că sedgwick subliniază către finalul filmului că singura persoană vinovată pentru tot ce s-a întâmplat este ea, întrucât e singura reponsabilă de propriile decizii.

Anunțuri