Etichete

, , , , ,

nu avea un nume interesant. o chema kitty. şi bicu, într-un puseu întârziat de relativă originalitate. originalitate pentru că era o pisică cu nume şi prenume, şi relativă pentru că, totuşi, ce poate fi atât de original la un prăpădit de nume de familie? dar noi, familia, în compensaţie probabil, am cadorisit-o cu tot soiul de nume ciudate. kirara rumeguş. sărmănelul pisoiaş. gigi. lilinca. mârâilă. blănilă. şi multe altele. doar mama îi zicea miţa şi atât.

nici nu era de rasă. era o pisică europeană, tigrată, de genul celor pe care le vezi tot timpul pe străzi. dar nouă ni se părea cea mai deosebită pisică de sub soare. avea pernuţe maro închis, gingii negre, şi nasul maro tivit cu negru, în condiţiile în care majoritatea pisicilor pe care le ştiam eu le aveau roz. ba parcă până şi m-ul ei de pe frunte era mai special decât al altora. şi clar ochii erau mai verzi.

muşca şi zgâria dacă o enervai şi avea prostul obicei să roadă trandafirii japonezi ai mamei, motiv pentru care ele două erau în relaţii olecuţă mai încordate. dar noi ceilalţi nu prea puneam măruntele ei obrăznicii la suflet. o pupam pe nas sau pe frunte şi închidea ochii, cu aer de suverană. ştia ea cine e şefa în casă.

mi-o amintesc aşa cum arăta în ziua în care a intrat mama pe uşă, anunţând „am adus o pisică!” era un ghemotoc de blană, de vreo câteva luni, urecheat şi ochios. eu şi frate-meu aveam paisprezece, respectiv zece ani. ne-am repezit să facem cunoştinţă, dar măria sa pisica nici nu s-a sinchisit de noi până nu a inspectat temeinic ceea ce avea să fie noul ei cămin. în naivitatea noastră, eu şi frate-meu am crezut că putem să o facem să doarmă pe o perniţă. da’ de unde. din prima noapte a făcut ce-a vrut ea.

îmi amintesc când am descoperit că pot să mă joc cu ea ca şi cum m-aş fi jucat cu un câine. aveam o ghindă, am aruncat-o, pisica a ţâşnit după ea şi s-a întors cu ea în bot, depunându-mi-o la picioare. a devenit foarte rapid jocul nostru preferat, fiind însă surclasat mai apoi de „prinde panglica” (varianta adresată pisicii era „şo pe ea!”)

vara dormea lungită pe birou sau pe canapea, cu labele în sus, de zici că era căzută la datorie. iarna dormea făcută ghem, de multe ori pe calorifer, dar îi plăcea mai mult pe carne de om. nu conta că poate tu nu aveai chef să o ţii în braţe. pur şi simplu te trezeai cu ea în braţe. şi avea un stil… punea întâi o labă, pe urmă încă una, pe urmă se aşeza cu partea din faţă pe tine, şi dacă nu ziceai nimic, se instala cu totul.

ea nu mieuna, ea vorbea. avea un mârâit interogator de tipul „ce vrei?” atunci când o strigai de aproape „pisi” şi ea era pe jumătate adormită. avea un mieunat ascuţit când se plictisea şi voia să fie băgată în seamă de cineva. avea o cascadă de mârâieli atunci când o alintai.

îi plăcea să îi freci şira spinării – se arcuia toată, ţinându-se cu gheruţele de covor. şi ştia să pupe. mă rog, de fapt doar te împingea cu botul ca să te marcheze, dar noi consideram că ne pupă. ştia şi să mângâie cu lăbuţa pe obraz, numai că prea adesea scotea şi ghearele de plăcere, spre neplăcerea noastră.

noaptea dormea la picioarele noastre. eram singura din familie pe al cărei cap dormea. îi plăcea de asemenea să îşi văre ghearele în părul meu şi să mă pieptene, în special dacă era umed – prilej cu care se apuca să îmi şi lingă şuviţele, probabil ca să îmi arate ce înseamnă cu adevărat o treabă bine făcută. a, şi nu îi plăcea să doarmă singură. îmi amintesc cum într-o noapte de revelion ne uitam la un film, şi ea făcea ture-ture între dormitor şi sufragerie, aşteptându-ne pe mine şi pe frate-meu să venim la culcare, şi miorlăind de exasperare că nu mai veneam.

când îi schimbam apa, vâra ghearele în mochetă de câteva ori, trăgând, şi de abia după aceea începea să bea.

şi ne întâmpina la uşă când veneam care de la şcoală, care de la muncă.

a murit astăzi, la capătul unor ore chinuite în care s-a luptat cu intoxicaţia cauzată de praful de mortar pe care l-a inhalat accidental. şi încă mi-e greu să mă obişnuiesc cu ideea că de acum înainte va trebui să vorbesc despre ea la timpul trecut.

că nu am să o mai aud torcând sau să o fac să toarcă. că nu o să îi mai născocesc niciodată nume stupide. că nu o să o mai alint până la exasperare, făcându-l pe frate-meu să pufnească „eşti penibilă” şi pe taică-miu „n-o mai târnui atâta!” că nu ne vom mai juca. şi, mai dureros decât toate, că nu o să mă mai aştepte niciodată la uşă…

rămas bun, pisicuţa mea frumoasă. te iubesc tare-tare mult, şi sper din inimă că ai fost fericită cu noi. pentru că noi am fost foarte fericiţi avându-te.

KITTY BICU (2001-2011)

Anunțuri