Etichete

, , , , , , , , , , , , , ,

nu mă zbânţuisem cine ştie ce în prima zi, cu excepţia concertului mystery jets, unde am transpirat serios (aşa cum şi trebuia de altfel), aşa că m-am trezit cât se poate de fresh. am făcut un popas în crângaşi întâi, pentru un proiect fotografic foarte interesant, şi pe urmă m-am îndreptat cu metroul spre victoriei. ziua se anunţa a fi tare faină, mai ales că din line-up îmi surâdeau de data asta trei formaţii: chapel club, the raveonettes şi interpol.

*

AM CĂLĂTORIT ÎN PICIOARE. BU-HUU

dar drumul a părut mult mai scurt decât cel din ziua anterioară. 😀

*

UITE CĂ A ÎNCEPUT ŞI ZIUA ASTA, ŢINE-MĂ!

n-ascultasem deloc alex clare înainte de festival, fiind prea ocupată să mă îndop cu the raveonettes, interpol, mystery jets şi când şi când chapel club, aşa că nu aveam nici cea mai mică idee ce şi mai ales cum cânta omul ăsta. mi-a plăcut însă, nu suficient de mult încât să vreau să îl mai ascult şi acasă, dar a fost foarte agreabil. a fost plăcut de public, erau destui în jurul meu care ştiau versurile (o domnişoară s-a ales şi cu o dedicaţie pe chestia asta), plus că are şi o voce faină tare. cu ocazia asta, am răsuflat uşurată în sinea mea când mi-am dat seama că problemele cu sunetul se amelioraseră vizibil.

după clare au venit la rând chapel club, al căror album de debut îl ascultasem cu plăcere. fiind o leneşă patentată însă, nu mă chinuisem să învăţ versurile, aşa că le ştiam (aproximativ) numai pe cele de la „surfacing”. mi-a cam stat inima în loc la începutul concertului, când ba nu auzeam vocea lui lewis bodman, ba chitara. din fericire, per total, s-a auzit destul de decent. plus că au şi comunicat excelent cu publicul – lewis a ţinut special către final să mulţumească celor prezenţi, „especially to the elegant lady who made the heart sign” (adică eu – omul cânta despre love şi chestii, şi eu m-am apucat să fac o inimioară cu degetele în aer, la doar o secundă după aia imitându-mă şi el). dacă ne vor mai onora vreodată cu prezenţa, o să am grijă să fiu prin preajmă, aşa să ştiţi. 😀

au urmat the raveonettes. durere şi jale, pentru că sune nu era prezent (v-am explicat în postul cu the raveonettes că l-a ţinut la pat o hernie de disc). a venit doar sharin, însoţită de sora ei (faine foc amândouă) şi de „cei doi cavaleri danezi”, aşa cum îi numea ea pe adrian şi silas pe blogul oficial. a fost foarte zâmbăreaţă pe tot parcursul concertului şi ne-a încântat cu o droaie de melodii faine, printre care şi preferatele mele, „heart of stone” şi „aly, walk with me”. din păcate, absenţa lui sune a fâcut imposibilă intepretarea piesei „recharge & revolt”, care e uber-uber [insert proper superlative here]. dar şi aşa a fost frumos tare. sharin nu a uitat să spună câteva cuvinte despre boala lui sune, fiind acompaniată de un oftat colectiv de părere de rău din partea publicului. sper că vor reveni cât de curând în formulă completă.

după the raveonettes, au urcat pe scenă the wombats. hm, hm, hm. nu zic nu, ca nivel de energie au fost cel puţin echivalenţii lui shingai de la noisettes. numai că, vedeţi voi, cu durere în scris trebuie să mărturisesc că din punct de vedere muzical nu prea m-au impresionat, cu toate că last.fm tot insistă să mi-i recomande. mă rog, fanii lor s-au distrat de minune, şi presupun că asta contează. 😆

mărturisesc că eram un pic cam îngrijorată după wombats, întrucât domnişoara de alături îmi băuse jum’ate de pahar de apă, şi eram trei persoane în faţă care ar fi avut nevoie să bea. muream de picioare, aşa că m-am întors cu spatele la gard şi m-am aşezat pe vine. deja nu mai aveai unde să arunci un ac. prietena nance mă rugase să îi iau un pahar cu apă, dar nici moartă nu aş mai fi ieşit de acolo. când mă ridic în picioare, altă surpriză: o duduie n-avusese unde să îşi scuture scrumul de la ţigară decât în paharul meu cu apă. great, îmi zic. dar până la urmă am ajuns la concluzia că un pic de scrum nu a stricat nimănui, aşa că am turnat apa cu grijă în celălalt pahar, care era relativ mai curat. şi ne-am pus pe aşteptat. şi vai, sfântă gutuie, ce aşteptare lungă a fost! „mor aicea” devenise aproape un tic verbal în momentele alea.

bă, da’ şi când au urcat interpol pe scenă şi au început să cânte, am zis că s-au deschis porţile raiului şi mai multe nu. spre încântarea mea, s-a auzit superb. iar de ei ce să mai spun, paul a fost cu zâmbetul pe buze aproape după fiecare melodie, şi, deşi nu s-au apucat să ne istorisească poveşti nemuritoare între piese, se vedea că erau destul de încântaţi de atmosfera creată de public.

din ciclul, „auăleu, am trăit să aud asta live!”

ca feeling, aş asemăna concertul cu cel pe care l-au avut suede în iunie la arenele romane. puţine vorbe, multă muzică şi un sentiment de împlinire superb. la fel ca şi plan b în seara anterioară, interpol au revenit şi pentru bis, spre fericirea publicului.

„you should be in my space, you should be in my life”

la sfârşit, s-a aruncat cu beţe de tobe şi pene de chitară în mulţime. speram la nişte autografe, dar nu a fost să fie. oricum, concertul interpol a fost cel mai reuşit concert al festivalului, aşa cum mă şi aşteptam de altfel. jos pălăria, băieţi!

*

DE DATA ASTA NU AM AVUT PROBLEME DEOSEBITE CU TRANSPORTUL

în sensul că ne-am urcat fără probleme în liniile speciale, ba chiar am izbutit să stau jos, ceea ce a fost un adevărat miracol. profit însă de ocazie să îi anunţ pe cei ce nu ştiau că pe liniile de noapte fac ture controlorii. aveţi mare grijă. eu am scăpat cu faţa curată, pentru că aveam abonament pe toate liniile, dar tovarăşii mei de drum au fost mai puţin norocoşi. tipele însă s-au arătat relativ înţelegătoare şi nu au dat decât o singură amendă, la care am contribuit toţi cu bani (amendă a fost şi nu şpagă, pentru că au eliberat şi o legitimaţie de călătorie cu suprataxă).

*

ÎN LOC DE CONCLUZIE

a doua zi a fost prima-ntâi, frate. formaţii mişto, sunet decent, ce altceva mi-aş mai fi putut dori? plecăciuni organizatorilor summer well. evident, nu se putea să nu apară şi câţiva nemulţumiri, unele din ele frizând absurdul, precum cea a duduii de pe facebook care a zis că organizarea era proastă pentru că nu putuse ea să vadă un documentar decât până la jum’ate, organizatorii întrerupându-l pentru a anunţa finalul festivalului, uhm, ştii, eşti totuşi la un festival de muzică, documentare poţi să vezi şi acasă, dar nu cred că paul banks vine să-ţi cânte în sufragerie.

bilă albă pentru atmosfera întregii zile. am dat destule argumente în favoarea acestei afirmaţii, zic eu, aşa că nu o să iau de la capăt.

bilă neagră pentru anumite elemente din public, precum cuplul care s-a împins în faţă, încercând să îi ia locul prietenei nance, venite de la zece dimineaţa, şi care era în momentul ăla pe margine, aşteptând să vadă dacă iese sharin de la the raveonettes la autografe. noroc că au intervenit bodyguarzii, potolind spiritele (mă rog, nance mi-a mărturisit după aia că partea feminină i-a tot dat coate, de ciudă probabil).

ne vedem în 2012.

Anunțuri