Etichete

, ,

e întuneric – ceea ce nu este surprinzător, pentru că nu e devreme. vreau să zic că e trecut de nouă jum’ate probabil. dar nu are relevanţă asta. trec frumuşel înspre rosetti, purtând o mutră serios-impenetrabilă. aproape încruntată. că doar am chestii importante de făcut. adică să mă duc acasă după o zi de muncă.

şi din spate apare un nene curios care se chiombează la mine şi zice pe un ton exuberant, de tresar şi mai-mai că nu mă prăbuşesc de pe sandalele mele cu tălpi înalte, hippie-gen, pe care le-am purtat o grămadă vara asta, cu toate că până acum nu le puteam suferi:

– nu fi tristă! zâmbeşte!

„tjzthjkldetuhgdfjkhdshk whatthefuck?” gândesc eu, dar nu zic nimic. omul o ia înainte, după care se întoarce spre mine şi zice:

– dumnezeu şi maica precistă vor avea grijă de tine!

după care pleacă mai departe, mândru nevoie mare şi cu satisfacţia trebii bine făcute radiindu-i pe mutră. mă întreb dacă nu care cumva se citeşte în frumoşii mei ochi căprui faptul că eu şi dumnezeu nu suntem în termeni foarte grozavi. ce-o fi asta, un fel de „have faith”? par eu chiar în halul ăsta de neajutorată? n-am timp să meditez prea mult, că am şi ajuns în staţia de autobuz. nenea cu maica precistă e şi el acolo. mă dau în spate, n-am chef de o predică.

vine autobuzul.

toate bune şi frumoase, am prins loc, şi asta fără să mă înghesui, ca alţi turbaţi. pe la jum’atea drumului, intervine o catastrofă sub forma unei voci de beţiv, care icneşte în continuu, de parcă stă să vomite. din fericire, ceilalţi pasageri mi-l ascund. îmi vâr nasul în carte („spectre din trecut”, colecţia star wars) pentru mai multă siguranţă. din păcate, nu am căşti sau altceva, aşa că tot aud zgomotul dizgraţios pe care îl face tipul când într-un final glorios îşi dă afară conţinutul stomacului. lumea coboară buluc. şi îl zăresc şi eu.

e atât de mangă că nici nu e în stare să stea în capul oaselor. şi când văd halul în care arată, foamea şi greaţa mă fac să icnesc la rândul meu. din fericire, numai o dată. în dreapta mea, unul şi-a scos capul pe geam ostentativ. după care urlă la moşul beţiv:

– bre, dă-te jos, că îmbolnăveşti lumea! dă-te sau te dau eu jos! arde-te-ar pe maţe să te ardă! că ţi-ai făcut pateu ficatul ăla! antrefrig!

lumea începe să râdă. şi ne dăm cu toţii jos râzând. moşul se dă şi el jos, clătinându-se. şi în minte îmi pâlpâie faza cu dumnezeu şi maica precistă. ce-i asta, doamne, pedeapsă divină? o iau râzând încă spre casă.

Anunțuri