Etichete

, , ,

dacă stăm strâmb şi judecăm drept, toate poveştile alea de amor etern sunt frumoase tocmai pentru că sunt scurte şi tragice. bine, nu vorbesc de basme, eroii din basme oricum sunt bolnavi cu toţii. am citit basme în care personajul principal se însura cu o broască. mă rog, e adevărat că broasca era de fapt o zână, dar el nu ştia asta la momentul când o cere de nevastă. sau albă-ca-zăpada, cu necrofilul ăla de prinţ care o sărută când era ea în sicriu. noi ăştia care citeam ştiam că nu era moartă şi că avea o bucată de măr în gât (şi că piticii erau extrem de inapţi că nu erau în stare să îşi dea seama de atâta lucru), dar el nu ştia decât că sărută o moartă. o moartă! dumnezeule mare!

mă rog, d-astea s-au întâmplat şi-n viaţa reală, la modul chiar mai grav. am citit pe cracked.com despre unul care s-a îndrăgostit aşa de tare de o fată bolnavă de plămâni, încât a dezgropat-o la doi ani după ce ea a murit şi a trăit cam şapte ani cu ea în casă. o ţinea în pat. aşa că basmele pun de fapt oamenii într-o lumină mai bună.

dar ce ziceam? a, da. că toate poveştile de iubire eternă sunt triste. păi da. vă daţi seama ce tragedie dacă romeo şi julieta nu mureau? în primul rând că romeo era super-nestatornic. la începutul piesei se jeleşte o grămadă despre cum rosaline nu îi acceptă iubirea şi vai cât de nefericit e el, pentru ca să o uite imediat pe tipă în momentul în care intră julieta în scenă. şi-apoi julieta avea treisprezece ani, treisprezece ani, pentru numele lui dumnezeu. care căsătorie din dragoste făcută la treisprezece ani ţine?! până şi preotul care-i cunună o face de fapt în speranţa că acea căsătorie va termina duşmănia dintre cele două familii, şi nu pentru că ar fi crezut prea mult în iubirea înflăcărată dintre cei doi.

sau „titanic”. să recapitulăm. avem pe de-o parte o fată frumoasă, educată şi cultivată, obişnuită cu un anumit mediu şi anumite condiţii de viaţă, şi pe de altă parte un tânăr artist, talentat, ce-i drept, dar fără niciun ban în buzunar şi fără cine ştie ce perspective. vă daţi seama la ce se ajungea dacă jack nu murea îngheţat în apele oceanului atlantic? ajungeau în america, se căsătoreau, trăiau în sărăcie, eventual turnau şi câţiva copii. parcă îi şi văd douăzeci de ani mai târziu, el alcoolic şi ea o acritură cu gura mare, certându-se şi bătându-se în fiecare seară. ce vreţi, dragostea n-a dat nimănui de mâncare niciodată. o, deşertăciune a deşertăciunilor, totul e deşertăciune.

e grav dacă am ajuns să citez din eclesiastul.

Anunțuri