Etichete

, , , , , , , , , ,

DISCLAIMER. post scris pe repede înainte.

am zăbovit ceva vreme gândindu-mă dacă să mă prezint ori ba la concertul ăsta, şovăială care se datora cel mai mult locului – adică jukebox club (sau jokebox, cum zice un amic), locul ăla mereu pe trei sferturi gol, unde barmanii nu au niciodată să-ţi dea rest. faptul că scriu acest articol probabil vă dă o idee destul de bună despre decizia pe care am sfârşit prin a o lua. 😀

am întârziat ceva, întrucât uitasem complet să scot bani din bancomatul raiffeisen de la unirii, drept pentru care m-am plimbat pe jos de la traian până la piaţa alba-iulia, doar-doar oi găsi un bancomat. în cele din urmă l-am găsit, după care am şters-o la repezeală spre jukebox. am fost surprinsă să constat că era lume multă (vreau să zic multă în comparaţie cu concertele kumm, the amsterdams şi persona la care asistasem aici, că clubul tot era mai mult gol decât plin).

primii pe listă (sau pe scenă, cum poftiţi) au fost băieţii şi fata de la changing skins, aflaţi la al treilea concert al lor (dacă reţin eu bine). vocalul părea rupt din anii ’80, cu geaca lui de piele şi pletele-n vânt. au fost foarte simpatici şi dornici de comunicare cu publicul (încântând oamenii şi cu un cover după david bowie) dar nu pot să zic că muzica lor m-a cucerit în mod definitiv şi iremediabil. mi-a plăcut însă piesa asta. şi thumbs really up pentru raluca, fata de la tobe. 😀

după changing skins, au urmat el şi ea, adică we singing colors. cum muzica lor e mai liniştită şi nu prea potrivită pentru dans, publicul nu a părut să se omoare prea tare cu firea în privinţa lor. la plus trec faptul că au cântat „salopette” şi „deer dad”, două dintre preferatele mele (ca un bonus, de data asta nu s-a mai lăsat cu rupere de coardă, spart de pahar sau mai ştiu eu ce altă dăndănaie). la minus… ce aţi făcut cu „daydreams”? şi de ce, pentru numele lui moise, aţi cântat aşa de puţin?

trecem pe repede înainte la the mono jacks. înainte de cântarea propriu-zisă, a fost proiectat şi videoclipul, ăsta adică:

cât despre prestaţia live, ce să vă zic? deschizând o paranteză, ştiu că poate sunt nedreaptă, dar îmi este imposibil să mă gândesc la the mono jacks fără a-mi aminti de ab4. drept pentru care, pe tot parcursul setlistului lor, m-am simţit încovoiată sub povara tonelor de amintiri: felul în care ascultam ab4 pe casetă în 2001, lansarea „broken trust” de la hollywood music & film, concertul din 2006, în deschidere la placebo etc. etc. etc.

aşa, închizând paranteza aia… dincolo de asocierea cu ab4, poate inevitabilă, cel puţin pentru noi ăştia săriţi de douăj’ de ani, the mono jacks sunt o formaţie care ştie să îşi apropie publicul şi superbă live (când au interpretat „come back girl”, jur că mi s-au umezit ochii). ca fan ab4, sunt un pic înciudată pe nedreptatea sorţii care face ca the mono jacks să trăiască o viaţă sănătoasă, în vreme ce ab4 e pe perfuzii de ani întregi. ca fan al muzicii bune (şi al vocii lui doru, care cred că e unul din cei mai tari solişti din muzica alternative de la noi) nu pot decât să mă bucur pentru succesul lor.

Anunțuri