Etichete

, , , , , , , ,

acum jumătate de an, we singing colors nu era nimic altceva decât „proiectul solo al lui andrei haţegan de la the amsterdams” care scotea piese cu nume interesant-dubioase precum „breaking up is the best way to get slim” (care a fost prima piesă care mi-a picat mie cu tronc) sau „cargouri masacrate”. părea mai degrabă un proiect făcut în joacă, din prea mult timp liber, chestie confirmată oarecum şi de descrierea de pe facebook, „i play around at home and sometimes music comes out. oh, really?”. asta până ascultai versurile (exemplul cel mai îndemână este „daydreams”, pentru că mi se pare unul dintre cele mai reuşite eforturi lirice we singing colors, dar asta nu înseamnă că ar trebui să treceţi indiferenţi peste restul).

în luna lui florar anul ăsta, we singing colors a avut primul concert, în control (despre care v-am povestit aici), ocazie cu care au devenit doi: el (andrei haţegan) şi ea (roxana niculae). de atunci şi până acum au scos vreo câteva piese drăguţe şi un videoclip la piesa „a country called surfia” (free download aici), şi au fost menţionaţi şi pe radio guerrilla, fiind prezentaţi drept „andrei şi o gagică” (exprimarea îi aparţine lui bogdan şerban). şi, last but not least, au devenit una din trupele ale căror concerte le frecventez în proporţie de 99,9%.

aseară au avut din nou concert, în cadru restrâns, la londophone – şi evident că am fost prezentă. s-au cântat toate piesele care îmi plac mie, inclusiv „salopette” (yay) şi, surpriză majoră, „a country called surfia”, despre care el şi ea spuneau că nu o vor cânta niciodată live. eu însă mă bucur că nu s-au ţinut de cuvânt. cu ocazia asta, roxana ne-a explicat şi ce-i cu surfia. se făcea că andrei era undeva prin ţară (roxana a menţionat şi oraşul, dar eu nu mai ştiu care era) şi i-a auzit pe doi indivizi oleacă drunk stând de vorba. unul l-a întrebat la un moment dat pe celălalt „where are you from, man?” răspunsul a sosit imediat: „from serbia”, la care primul a întrebat „surfia?!”. la care andrei s-a gândit „ce nume mişto de ţară” şi a reţinut ideea pentru mai târziu. ce a ieşit ştiţi deja. 😀

atmosfera a fost relaxată, ca între prieteni (ceea ce majoritatea oamenilor de acolo chiar erau, de fapt). concertul a decurs aproape fără probleme (a existat o sincopă în execuţie la „paris”, dar nu e un capăt de ţară), iar pauzele dintre melodii au fost umplute cu glume. printre altele, andrei a spus despre roxana că lucrează la o companie de publicitate „de care n-a auzit nimeni”, şi despre mine că ştiu „toate versurile de la toate formaţiile româneşti. şi de la cele din străinătate” în ciuda acestui fapt, n-am scăpat de o urecheală verbală pentru că nu ştiam versurile de la „good days”. 😆

după concert, am auzit pe cineva exprimându-şi părerea cum că we singing colors sună cel mai bine în ambient restrâns. iar eu una, deşi îmi doresc ca trupa să crească mare şi voinică şi să cânte unui public mai larg, nu pot decât să am aceeaşi părere. vreau tare mult să asist la concerte de genul ăsta şi în viitor.

următoarea cântare în culori va fi în kulturhaus, pe 10 decembrie. dacă nu aţi venit la ei până acum, veniţi. dacă aţi mai venit, reveniţi.

…………………………………………………..

intro
deer dad
salopette
alone
moscow
do wa didy
daydreams
blind
there when you sleep
[piesă-de-la-fleet-foxes-care-nu-ştiu-cum-se-cheamă]
paris
(don’t get up)
good days
skinny love
end of the world
a country called surfia

…………………………………………………..

Anunțuri