Etichete

, , ,

acum o săptămână şi ceva-două, mergeam pe jos pe strada postăvarului din sectorul 3, bucureşti, acolo unde am locuit până la vârsta de paisprezece ani într-o garsonieră prăpădită, a cărei baie nu avea cadă, şi căreia un coleg i-a spus la un moment dat în bătaie de joc „cutie de chibrituri”. amintirile mi se întorceau în trecut, spre dimineţile răcoroase de septembrie, de început de şcoală primară, când mă trezea mama devreme şi mă trimitea la baie să mă spăl pe ochi, în timp ce frate-meu continua să doarmă liniştit în colţul lui. îl priveam cu invidie şi îmi sorbeam ceaiul, cu grijă să nu mă frig. se întâmpla să avem şi cacao cu lapte, şi-mi amintesc că priveam dimineţile respective ca fiind deosebite. nu din cauză că vedeam rar cacao cu lapte, pentru că noi nu am suferit niciodată de foame, ci din cauza ritualului de preparare, pe care îl găseam fascinat: turnat de lapte praf, de cacao, de zahăr într-o cană (niciodată ceaşcă), adăugat puţină apă fierbinte, apoi frecat cu nădejde cu o linguriţă şi adăugat restul de apă, până se umplea cana (frate-meu nu bea cacao cu lapte decât strecurat, pentru că nu suporta grămăjoarele de lapte praf şi cacao ce se formau la suprafaţă, cărora el le zicea „bombe”). să nu uităm şi ritualul pusului uniformei, rochiţă cu pătrăţele şi şorţuleţ bleumarin (eu am fost, cred, singura fetiţă din clasă care a purtat uniforma până în clasa a patra inclusiv).

afară frunzele foşneau când le călcai cu piciorul – iar eu călcam numai pe frunze, pentru că îmi plăcea să le aud foşnind. din loc în loc se simţea miros de fum, acolo unde măturătorii de stradă adunaseră frunzele grămadă şi le dăduseră foc. mama spunea că învăţătoarea avea probleme cu mine în a mă face să citesc pe silabe – învăţasem să citesc înainte să merg la şcoală, şi, cu înfumurarea copilului, nu înţelegeam de ce trebuie să citesc aşa cum citeau şi colegii. şi păream neatentă şi împrăştiată la ore, şi cu toate astea eram elevă foarte bună – numai tema la matematică uitam să mi-o fac. caietele mele cu pătrăţele aveau scris în mai multe locuri cu roşu „temă nescrisă”.

îmi aminteam de toate astea în timp ce mergeam prin răcoarea de noiembrie şi o clipă am vrut să trec pe lângă şcoală, dar m-am răzgândit şi m-am urcat în primul autobuz spre casă. oricum, şcoala nu mai e la fel, după cum nici liceul în care am învăţat nu mai e la fel. locurile acelea două aparţin acum numai amintirii mele. asta m-a făcut să mă simt (o să râdeţi) puţin bătrână.

ajunsă acasă, mi-am trecut în revistă lista de prieteni de pe facebook, în timp ce-mi făceam socoteala că în curând voi face sfertul de secol. pe câţiva îi ştiu din liceu, pe alţi câţiva din copilărie, pe mulţi i-am întâlnit în timpul anilor de facultate, pe unii i-am cunoscut pe la concerte, pe alţii la muncă, şi sunt şi unii cu care nu m-am întâlnit niciodată, dar cu care am interacţionat pe internet la modul copios. cu unii am pasiuni comune şi am putea vorbi ore în şir despre acelaşi subiect fără să ne plictisim. pe alţii îi admir foarte mult şi mă bucur din suflet că am avut ocazia să îi cunosc şi să le fiu, chiar dacă într-o mică măsură, alături. şi mai sunt şi cei puţini, dar foarte dragi mie, cu care am vorbit despre viitor, cu care am avut dispute pe teme mai mult sau mai puţin filosofice, cu care m-am îmbrăţişat, cu care am plâns şi pe care nu contează că nu îi mai văd zilnic, pentru că ştiu că suntem prieteni.

şi mi-am dat seama că, în ciuda faptului că am strâns o droaie de frustrări pe diverse planuri, viaţa mea este una în mare parte bună. şi pentru asta vreau să le mulţumesc din toată inima oamenilor dragi şi frumoşi pe care am avut norocul să îi întâlnesc până acum.

atât.

Anunțuri