Etichete

, , , , , , ,

vă istoriseam într-un post trecut de „koizora” şi cât de mult mi-a plăcut filmul. pentru că sunt curioasă din fire, am decis să caut pe teh almighty internetz şi alte păreri despre povestea care pe mine m-a făcut să vărs litri de lacrimi. şi am dat peste un review foarte, foarte amuzant, care practic desfiinţează filmul în totalitate. am râs, m-am distrat, şi-apoi am simţit nevoia să zic şi eu ceva pe tema criticilor aduse de tipa care a scris review-ul – deci iată motivul pentru care a apărut postul ăsta pe blog.

prima critică adusă de ea e că personajele principale nu sunt suficient de dezvoltate, fiind practic doar instrumente ale nenorocului, şi că ceea ce se întâmplă în film e prea mult, prea exagerat şi prea repede, nedându-ţi timp să empatizezi, ca spectator. e adevărat, pare exagerat să fii violată, să rămâi însărcinată, să pierzi copilul şi apoi să îţi moară iubitul de cancer – dar asta nu înseamnă că nu se poate întâmpla. oamenii au mult mai puţin control asupra vieţilor lor decât le place să creadă. este adevărat, multe dintre lucrurile nasoale care ţi se întâmplă sunt consecinţa deciziilor proaste pe care le iei (în cazul mikăi şi al lui hiro: cine v-a pus să vă sexaţi în bibliotecă fără prezervativ, copii?) dar sunt şi multe alte lucruri pe care pur şi simplu nu le poţi controla, care ţin de hazard. nu ai cum să controlezi boala, nu poţi controla moartea, nu poţi controla violenţa exercitată de altcineva asupra ta. shit happens. întrebaţi-l pe tipul care era în hiroshima când a picat bomba atomică şi care s-a dus după aia… acasă la nagasaki, ajungând exact la timp pentru a primi a doua bombă atomică în cap.

tipa se mai ia cu mâinile de păr şi din cauza faptului că istoria excesiv de melodramatică din „koizora” e un fenomen cultural în japonia. deşi sunt de acord că atenţia acordată poveştii este mult exagerată faţă de valoarea ei în sine, cred că asta se datorează în principal background-ului cultural şi social nipon. să nu uităm, vorbim despre o ţară în care cutremurele sunt frecvente (şi deci o nenorocire se poate întâmpla oricând). de aceea, trebuie să accepţi ceea ce se întâmplă, să te ridici şi să mergi mai departe. de aia chestiile triste sunt la mare căutare la ei.

de fapt, pot spune că majoritatea eroilor din manga shoujo populare în japonia (zic shoujo pentru că asta citesc eu) au păţit câte-o chestie nasoală rău de tot în copilărie sau pre-adolescenţă, peste care au trebuit să treacă, într-un fel sau altul. de pildă, yano din „bokura ga ita”, a cărui iubită moare într-un accident de maşină când el avea doar paisprezece ani. sau soichiro din „kare kano”, care e abuzat în continuu în primii ani de viaţă de mama lui, care îl bate regulat până îl umple de sânge şi vânătăi şi sfârşeşte prin a-l abandona. sau kira din „mars”, care e violată la vârsta de paisprezece ani de tatăl ei vitreg, ori iubitul ei, rei, care găseşte cadavrul mamei lui, care se spânzurase, şi este apoi silit să asiste şi la sinuciderea fratelui său. şi exemplele ar putea continua. în contextul ăsta, mika nu este altceva decât o fată un pic mai ghinionistă, căreia i se întâmplă mai multe nasoale decât în mod normal. dar care continuă să trăiască pentru că, la naiba, ce poţi face altceva? strângi din dinţi, înduri şi mergi mai departe.

în principiu, cred că atunci când vorbeşti despre o producţie japoneză, fie că e manga, anime ori film, trebuie să încerci să-ţi setezi mindframe-ul astfel încât să se potrivească cu modul lor de a percepe lucrurile. pentru că dacă nu faci asta, e foarte uşor să desfiinţezi majoritatea poveştilor lor şi să le etichetezi drept nerealiste. şi ca să închei, da, „koizora” este o poveste melodramatică şi plină de replici un pic cam siropoase pe alocuri, care îţi va plăcea sau nu, în funcţie de gradul de toleranţă la melodramă. mie mi-a plăcut. 😀

Anunțuri