Etichete

, , , , , , , , ,

BANDAGE (バンテイジ)

„akanishi jin pe post de rocker?! sfântă gutuie, that’s something i must see!” cam asta a fost reacţia mea după ce am aflat de existenţa acestui film, într-o zi, nu mai ştiu dacă era cu soare sau nu, când căutam de disperată pe net să văd în ce seriale şi filme a mai jucat fostul solist de la kat-tun (cam puţine, dacă e să mă întrebaţi pe mine). dar apoi m-am luat cu altele şi am uitat – şi cum în momentul ăsta am cel puţin cinci seriale japoneze în pending, nu e de mirare.

asta până ieri, când căutam poze cu akanishi jin (da, fac şi chestii d-astea, ocazional…) şi am dat peste nişte fotografii promoţionale „bandage”. ce să mai, una peste alta şi ca să n-o mai lungim, m-am pus pe descărcat filmul azi după-amiază, uitându-mă şi la un episod din „kimi ni todoke” ca să treacă timpul mai uşor. da, ştiu că am promis un review la filmul ăsta, dar trebuie să termin anime-ul întâi, ca să fac un review la pachet, so bare with me.

aşa. back to „bandage”. filmul are acţiunea plasată undeva în anii ’90, şi urmăreşte o trupă de rock pe nume lands, care se zbate şi dă din picioare să scoată capu-n lume. noi (adicătelea publicul) facem cunoştinţă cu băieţii şi fata de la lands prin intermediul lui asako (kitano kie), elevă de liceu, a cărei fostă colegă, miharu (watanabe anne), îi împrumută într-o zi un cd cu lands. cele două ajung în cele din urmă la un concert al trupei şi reuşesc cumva să se strecoare în backstage (kids, don’t underestimate the power of fangirls!), unde se ciocnesc (la propriu!) de doi dintre membri. natsu (akanishi jin), solistul formaţiei, e interesat aproape imediat de asako, pe care încearcă să o seducă. în ciuda faptului că fata îl respinge (sau mai degrabă tocmai pentru că îl respinge, cine ştie), interesul lui natsu se menţine, el ajungând chiar să o aducă pe asako la repetiţiile formaţiei. când mult prea seriosul lor manager, yukari (ito ayumi) îi dă de înţeles lui asako că e nedorită, natsu trage sforile ca cele două să se împrietenească, şi la scurt timp după, asako ajunge să facă parte din stafful trupei. ulterior, natsu scrie un cântec numit „genki”, care propulsează trupa spre un succes neaşteptat, însă problemele de abia acum încep…

personal, mie mi-a plăcut mult partea realistă a poveştii. fiind la rândul meu a bit of a fangirl, şi emotivă pe deasupra, am empatizat puternic cu scena în care asako ascultă la căşti „hatachi no sensou” şi începe să plângă în timp ce fredonează versurile. de asemenea, mi s-a părut foarte interesant felul în care e prezentat ceea ce se întâmplă în spatele cortinei, discuţiile insistente despre posibilităţile succesului şi ale eşecului, felul crud în care muzica încetează să mai fie muzică şi devine mai degrabă o afacere. din punctul ăsta de vedere, „bandage” e o palmă zdravănă dată peste ochii visători ai celor care încă îşi imaginează că viaţa de muzician e una numai lapte şi miere.

mi-a plăcut de asemenea şi felul în care e schiţat conflictul dintre membrii trupei. pe o parte o avem pe arumi (shibamoto yuki), o muziciană talentată şi foarte serioasă, care detestă felul lejer în care natsu ia lucrurile şi pe yukiya (kora kengo), sufletul şi geniul formaţiei lands, care este însă un tip rece, închis în sine şi care recurge la gesturi neaşteptate ca să demonstreze anumite lucruri (spre exemplu, o sărută pe asako pentru a-şi demonstra intoleranţa faţă de ea). de partea cealaltă se regăseşte natsu, care este superficial şi miserupist la prima vedere, dar care este măcinat în secret de ideea că în realitate este netalentat.

filmul are câteva scene interesante şi definitorii pentru personaje, ca de pildă secvenţa când yukiya mixează în întuneric „hatachi no sensou”, alterând vocea şi făcând-o să pară robotică, totul sub ochii plini de lacrimi ai lui asako, sau scena în care natsu se uită fix în oglindă, întrebându-şi încet propria reflexie „cine eşti?”, dar pierde mult prin faptul că povestea pare, cumva, insuficient dezvoltată. finalul, în special, pare a fi schiţat în grabă şi pus acolo numai aşa, ca să zică publicul „ia uite, mă, ce final deschis, te lasă să îţi imaginezi ce vrei tu bla-bla”. de fapt, tot ce face finalul e să lase complet în coada vacii povestea dintre asako şi natsu. ea vine, îl vede cântând în studio şi începe să plângă. şi tu, ca spectator, te întrebi: plânge că şi-a dat seama că e proastă şi de fapt îl iubea pe natsu? plânge din cauză că melodia i-a deşteptat amintirile? plânge strict din cauză că melodia e superbă? şi asta după două ore întregi în care sentimentele lui natsu faţă de ea au fost făcute clare ca lumina zilei în mai mult decât două rânduri.

de fapt, nu numai finalul, ci tot filmul te lasă cu un „aşa, şi, ce-i cu asta?” în cap. bun, bun, am înţeles, lumea showbiz-ului e dur şi rău, dar asta ştiam deja. conflictul dintre membrii formaţiei? frumos schiţat, cum ziceam şi mai sus, dar insuficient dezvoltat. personajele sunt prea prinse în clipa prezentă, nu au background, nu ştim şi nu aflăm mai nimic despre ele. şi că am ajuns aici, precizez că e enervant că conflictul dintre yukiya şi asako rămâne efectiv nerezolvat. am citit pe internet că cică yukiya ar fi avut un crush pentru natsu şi de aia n-o plăcea pe asako, dar să mor dacă reiese asta de undeva din film.

şi, pe toţi zeii, parcă ai vrea să existe şi un alt motiv pentru care a fost făcut filmul în afară de a ne arăta cât de cool e akanishi jin ca rock star, cât de bun ca actor (scena în care, beat fiind, o plesneşte pe asako ca răspuns la palma dată de ea, după care o sărută e epică, poate cea mai bună din tot filmul, asta ca să nu mai vorbim de sărutul în sine! un sărut PE BUNE într-un film japonez, nu cu buzele lipite!! în sfârşit! în sfârşit!), ce voce mişto are, şi ce cântece tari poate să scrie kobayashi takeshi. dacă o fi fost însă, eu una nu îl găsesc.

Anunțuri