Etichete

, , , , , , , ,

review cu enormă întârziere, gomen, minna-san!

ultima oară când fusesem la un concert we singing colors reuşisem performanţa (absolut nedorită) de a rata cam trei sferturi din concert. de asemenea, ultima oară când fusesem în clubul ţăranului român la un concert întârziasem preţ de două piese. aşa că we singing colors în concert la clubul ţăranului mi-a aprins instantaneu în cap litere de neon combinate în forma unui mesaj cât se poate de coincis: „don’t be late again!”

era cât pe ce să îmi dau cu stângu-n dreptu’ din start, când m-am pomenit aşteptând reatebe-ul preţ de minute bune în zăpada mult prea fleşcăită pentru gustul meu. din fericire, mi-a venit ideea să cobor la iancului şi să iau frumuşel metroul. dar tot am rămas stană când, după o luptă vajnică cu nămeţii de la victoriei, am intrat în sfârşit în club şi i-am văzut pe we singing colors sus pe scenă şi cântând. din fericire, erau doar repetiţii. şi iată-mă cu inima venită la loc şi cu o cană de vin fiert încălzindu-mi palmele.

cam la vreo jumătate de oră de la sosire, el şi ea (adică andrei şi roxana) au urcat pe scenă. v-am tot istorisit pe blogul ăsta despre ei doi şi despre atmosfera caldă de la concertele lor, aşa că nu o să mai insist pe partea asta. am însă o altă observaţie de făcut, una importantă după părerea mea – şi cum am mers la majoritatea concertelor lor, pot spune că e şi exactă. observaţia e următoarea: we singing colors sună din ce în ce mai bine, mai curat şi mai frumos.

sâmbătă seara am savurat un „deer dad” cu o muzicuţă care s-a auzit mai bine ca niciodată (felicitări, roxana), un „alone” plin de nerv, un „there when you sleep” dulce-acrişor şi un „paris” plin de nostalgică tristeţe. n-au lipsit nici cover-urile (obişnuitele „skinny love”, „blind”, plus o piesă de la the national care nu mai ştiu cum se cheamă) şi nici jumătăţile de cover-uri („do wa diddy”, „fata din vis”). între piese, câte-o vorbă spre public şi câte-o tachinare prietenească, numai bună să destindă atmosfera.

un moment fain a fost acela în care l-au chemat pe cătălin (un tip pe care eu îl ştiam din vedere, de prin control) să cânte cu ei, ocazie cu care am aflat şi eu că omul bate super-bine la tobe. 😀 un alt moment fain a fost melodia de final, „unhurt” parcă se chema (dacă nu mă înşel), creaţie nouă, care a fost începută de vreo trei ori, curgând apoi lin până la final (menţionez că beat-ul din background era absolut genial, ca să nu mai vorbesc de clape).

după ce el şi ea au coborât de pe scenă, a venit rândul formaţiei fractures. mărturisesc că despre ei nu ştiam absolut nimic înainte să se anunţe concertul, drept pentru care aruncasem un ochişor pe pagina lor de facebook. ce-am aflat: formaţie nouă (apărută în 2011), patru membri, stil abordat indie – pop – rock’n’roll (ce altceva?) şi o piesă pe nume „say hello”, al cărei ritm m-a cucerit, în ciuda faptului că engleza vocalului mă zgâria niţeluş pe timpane (fără supărare).

am uitat însă de aspectul ăsta imediat ce băieţii au început să cânte. sincer, nu ştiu dacă i-aş asculta on a daily basis (sau măcar dacă i-aş vârî în al meu winamp), dar să-i văd live… da, asta da. pur şi simplu nu puteam să stau locului, trebuia să mă mişc în ritmul muzicii. 😀 şi am simţit de asemenea să strecor de vreo câteva ori la urechile celor din jur „mă, da’ ăştia sunt chiar tari”.

şi restul publicului i-a plăcut pe băieţi la fel de mult ca şi mine – s-a dansat, s-a cântat (cei care ştiau versurile) şi s-a aplaudat călduros, formaţia fiind chemată şi la bis, ocazie cu care au reinterpretat piesa „say hello”.

ca să n-o lungesc prea mult, a fost o seară absolut superbă, pe care nici chiar gheaţa răspândită prin toată piaţa victoriei, urmată de jumătatea de oră petrecută în aşteptarea autobuzului nu a putut-o întuneca. 😀

*clipuri de sparrowishlive*

Anunțuri