Etichete

, , , , , , , , , , , , ,

pe 10 martie au cântat s.c.u.m în control (adică fix oamenii ăia la care am reacţionat cu „omgomgomg” când am auzit că vin încoace). şi sinceră să fiu, cred că nu am mai fost atât de entuziasmată de un concert de la summer well 2011 încoace, când am avut vedere liberă la mystery jets. la entuziasmul cu pricina contribuiau nu doar gândul că aveam să văd scumişorii (aşa cum îi alint eu – deh, fană estem…) în concert, ci şi posibilitatea, deloc neglijabilă, de a mă ciocni de ei în spaţiul destul de redus din clubul control.

am ajuns în zonă destul de devreme, însă nu suficient de devreme pentru întâlnirea cu prietena angie – deh, efectele unei nopţi nedormite. am stat în control destul de mult, oscilând între intrarea în zona de concert şi baie, doar-doar oi mai prinde privirea unui scumişor (ei fiind la ora aia la bar şi discutând cu prietena nance – privilegiul jurnalistului, ce vreţi…) am frecat menta (a.k.a băut de bere, ascultat ocazional câte-o piesă s.c.u.m la căşti şi toate cele) până în jur de zece, când a început să se dea liber la intrare. după care a mai urmat o oră de „duamne, începe la unsprezece” „duamne, e deja unsprezece” „duamne, de ce nu mai încep o dată” „duamne, văd o umbră mişcându-se pe perete, or fi ei?” „duamne, ăla e thomas”, „duamne, sunt deja zece minute peste unsprezece, why are you doing this to me?!” etc. etc. deh, chinuri de fan ce-şi vede pentru prima dată formaţia preferată. şi am ţinut-o în acelaşi stil până când s-au urcat cei de la s.c.u.m pe scenă. după care a început magia.

şi când zic magie, nu exagerez deloc. am savurat pur şi simplu fiecare moment. înainte de concert citisem despre thomas cohen pe pagina oficială a evenimentului următoarele: „In concert, sound-ul unic al trupei este completat de proiectii si de prezenta scenica imposibil de ignorat a liderului Thomas Cohen, un fel de shaman, pe jumatate sardonic, dar impunator, gata oricand, mai in gluma, mai in serios, sa-si conduca fanii intr-un ritual al initierii in arta sa.” la momentul ăla, am avut tendinţa de a face mişto de chestia asta şi doar după ce am văzut s.c.u.m în concert am înţeles de ce. thomas nu cântă, el trăieşte muzica din creştetul cu păr înnodat la ceafă până-n tălpile lui goale şi o transmite prin fiecare por. e fascinant. imediat la rând vine sam kilcoyne, cu datul ăla din pleată şi zbânţuiala-i caracteristică ce ţipă de la zece poşte „look at me, i’m a rockstar!!!” în comparaţie cu ei doi, care parcă cer zeci de reflectoare, ceilalţi trei componenţi (huw webb, bradley baker şi melissa rigby a.k.a. the coolest drummer since maureen tucker) sunt mult mai cuminţi – deşi şi bradley are momente de excentricitate, as seen here.

dar destul cu impresia artistică, la care au punctat de minune, şi să trecem la setlistul propriu-zis. scumişorii au cântat toate piesele de pe albumul lor de debut, minus mult prea scurta „water”. în total nouă, cu „whitechapel” la bis. NOUĂ. ţin minte că rămăsesem ceva în genul „wtf, deja coboară de pe scenă? oh noez, oh noez! de-abia m-am încălzit, nu plecaaaaaaaţi!” partea drăguţă a fost însă că toţi zâmbeau la sfârşitul concertului. partea şi mai drăguţă a fost că m-am dus pe urmă în backstage şi am luat autografe de la fiecare dintre ei (de fapt, titlul postului e autograful pe care mi l-a dat sam kilcoyne – total random, ştiu), ba chiar am şi încins o discuţie de vreo douăzeci de minute cu huw webb despre bucureşti, despre cluburile din londra, despre cât de mişto sunt cei de la pulp şi despre firava (din punct de vedere al expunerii media) scenă indie românească. iar huw mi-a zis că ei preferă ca show-urile lor să fie scurte, însă intense – şi ce să zic, am avut parte de intensitate maximă. 😀

despre sonorizare… hm, aşa şi aşa. instrumentalele s-au auzit foarte bine, însă m-a enervat faptul că vocea lui thomas nu se auzea nici măcar atunci când era linişte. mă rog, pe urmă am stat de vorbă cu unii şi cu alţii şi cică asta ar fi ceva caracteristic pentru shoegaze. plus că m-am chiombat pe o înregistrare postată pe iutub şi aia se auzea chiar fain. aşa că dăm vina pe urechile mele surde, ignorăm faptul că de obicei în control muzica acoperă vocea inclusiv atunci când nu trebuie… şi ne dă cu plus şi aici.

ce să mai, una peste alta, a fost magnific şi m-a lăsat într-o stare de euforie din care sper să nu îmi revin prea curând. şi sper să îi văd din nou cât mai repede. one concert alooooooooooooooone is not enough, not enough, not enough… 😀

…………………………………………………..

days untrue
faith unfolds
cast into seasons
requiem
amber hands
summon the sound
sentinal bloom
paris
BIS
whitechapel

…………………………………………………..

*clip de blomqvis*

Anunțuri