Etichete

, , , , , , , , , , ,

nu ştiu alţii cum sunt, dar mie mi se pare mult mai mişto să mă uit la picturi renascentiste decât să mă holbez la un tablou ce înfăţişează un dreptunghi roşu, încărcat de înţelesuri atât de ascunse încât le dai de cap numai dacă stai de vorbă cu autorul în persoană. drept pentru care, să fiu sinceră, ideea expoziţiei din 25 mai organizată de art yourself nu mă dădea mult prea tare pe spate. îmi ziceam că mai mult ca sigur or să fie alte lucrări mediocre încărcate de semnificaţii pretenţioase şi foloseam expoziţia propriu-zisă numai ca un pretext pentru a ieşi din casă şi a savura un pic de we singing colors.

cum am prostul obicei să mă rătăcesc, şi având în vedere faptul că vremea era umedă şi nu aveam chef să îmi croiesc drum prin eventualele bălţi de pe kiseleff, am jucat la sigur şi am luat un taxi. deşi mărturisesc că, în cazul în care, printr-o întâmplare fericită, roxana nu ar fi ieşit chiar atunci la ţigară, e posibil să fi trecut pe lângă clădirea art yourself fără să mă prind că acolo trebuia să ajung. din ciclul „uită-te la poze întâi”.

am stat un pic de vorbă cu roxana la intrare, pe urmă m-am strecurat frumuşel înăuntru. încăperi zugrăvite în alb, instrumentele celor de la we singing colors şi classic beat orchestra în încăperea din stânga şi peste tot pe pereţi lucrările lui hin, artistul serii. atmosfera mi-a adus aminte pe undeva de home mătăsari, cu marea diferenţă că aici, fireşte, nu locuia nimeni. m-am debarasat iute de hainele şi geanta ce mă incomodau şi am purces în a mă uita la lucrări.

lucrările erau parte colaje, parte desene, parte picturi şi reprezentau super-eroi gen batman, spiderman şi captain america cu capete disproporţionate, angajaţi în diverse acţiuni sinistre pentru nişte eroi – printre altele, spânzurare şi intoxicare cu alcool. cel mai fistichiu tablou era însă cel aşezat în încăperea cu instrumentele, care îi reprezenta pe eroii noştri (de fapt, ai americanilor) claie peste grămadă la spitalul de nebuni, cu catwoman (asta mi s-a părut cea mai tare parte) pe post de asistentă medicală. ulterior, citind câte ceva despre semnificaţia din spatele întregii expoziţii, a trebuit să recunosc că, deşi nu puteam spune cu mâna pe inimă că mă topeam după lucrările expuse acolo, nici nu erau totuşi atât de nasoale pe cât m-aş fi aşteptat.

revenim la principalul motiv al prezenţei mele acolo. we singing colors nu se aflau acolo de flori de măr, ci aveau ceva de sărbătorit, şi anume lansarea melodiei „giant waves of yesterday”. şi au făcut-o în stil mare, cu dat de cd-uri şi toate cele. m-am numărat printre norocoşii care au pus gheruţa pe un cd cu drăgălaşele figuri ale lui man (a.k.a. andrei) şi red (a.k.a. roxana) în prim plan. cântecul proaspăt înregistrat e genial, apropo, click ca să vă bucuraţi de el aşa cum se cuvine.

v-am mai spus şi cu alte ocazii pe blogul ăsta cât de frumos a evoluat formaţia asta şi cât de dragă a ajuns să îmi fie. era o perioadă, acum un an şi mai bine, când we singing colors se identifica în capul meu cu nişte chestii mai mult sau mai puţin bizare pe care le făcea haţegan de la the amsterdams atunci când se plictiseşte pe acasă. acum nu îmi mai pot imagina we singing colors altfel decât în formula man şi red (cum îmi place mie să le zic din când în când), sau el şi ea (cum îi place roxanei), cu clăpiţa lor de jucărie, muzicuţa, chitara şi voia bună pe care o răspândesc pretutindeni.

ce e grozav la ei doi e plăcerea cu care cântă, imaginaţia de care dau dovadă (eu una nu am mai văzut formaţie românească să folosească drept instrument muzical o legătură imensă de capace), felul în care se ciondănesc şi se trag de urechi reciproc pe scenă, felul în care zâmbesc când primesc aplauze, şi, mai ales, mai ales… melodiile alea atât de simple şi umane, cu refrene care se învaţă şi se fredonează uşor, care se îngână fără probleme la chitară şi ale căror versuri îţi smulg zâmbete şi lacrimi, ocazional. şi felul în care reuşesc să ia o piesă precum „skinny love” şi să o transforme într-o piesă care parcă a fost scrisă special ca să o interpreteze ei. şi aşa mai departe.

după ce au terminat (dragii de) ei de cântat, au început classic beat orchestra, nişte oameni frumoşi care (conform propriilor spuse) coboară muzica clasică din sălile de concert şi o readuc în contemporaneitate. nu mă pricep la muzică clasică nici cât un şoarece la fizică nucleară, aşa că o cred pe cuvânt pe prietena lui hin care zicea că au interpretat o compoziţie de bach la început. dar pot să vă spun că sunau tare-tare bine, cu nerv. nu chiar ceva ce aş asculta în fiecare zi, dar e foarte mişto ca experiment şi ca sound. pentru mai multe informaţii despre cine sunt ei şi ce fac, click aici.

seara s-a încheiat cu man şi red într-o cameră apropiată de cea în care se cântase, ţinând un show ad-hoc pentru oamenii care încă nu se îndurau să plece acasă. şi am cântat cu toţii, nu până la ziuă (deşi ar fi fost frumos), ci până au sunat stingerea cei de la art yourself. să tot am aşa seri! ^_^

p.s. n-am setlist, dar dacă vreţi să vedeţi ce au cântat în culori roxana şi andrei, aruncaţi un ochi la posturile mai vechi.

Anunțuri