Etichete

, , , , , , , , , , , , , , ,

la prima ediţie de control day out am ajuns dintr-o pură întâmplare: nu eram fan ian brown, şi nici nu îmi luasem bilet, însă a intervenit soarta (adică băieţii de la the amsterdams). în ciuda sonorizării nasoale, evenimentul a avut succes. un succes atât de mare, încât controlul s-a decis să ne mai servească o ediţie de ziua copilului, de data asta fără nume româneşti pe afiş. o. children, wild beasts, woodkid şi the shoes urmau să fie protagoniştii celei de-a doua ediţii de day out. personal, de pe afiş îmi făceau cu ochiul o. children, pe care îi ştiam încă de pe vremea când scriam pe nowavefanzine, graţie prietenei nance. şi aşa se face că în seara de vineri, 1 iunie, eram prezentă la poarta arenelor romane, după ce trecusem anterior pe acasă să îmi iau un pulover, întrucât aveam pe undeva o presimţire că avea să se lase răcoare. presimţire care s-a dovedit a fi corectă în realitate, ba chiar depăşită de situaţie, dar despre asta mai târziu.

am intrat în incintă la scurt timp după ce s-au deschis porţile, alături de prietenele nance şi smaranda, şi ne-am postat la gard. în jurul nostru era toată floarea cea vestită a întregului control; aproape că m-am speriat de câtă lume cunoşteam. şi mi-am petrecut următoarele minute alternând între a mă hlizi la comentariile smarandei şi ale lui nance despre ţinutele unora din public, respectiv a mă ruga ca nu care cumva să plouă.

*

IAN’S CHILDREN? NOT QUITE…

prima oară când am auzit de o. children a fost atunci când am şi scris despre ei pe nowavefanzine. privind retrospectiv, probabil că vorbele mele de acolo nu le-au făcut dreptatea meritată. o. children nu sunt doar altă trupă care sună a joy division, sunt o formaţie de ţinut minte şi de ascultat, chestie pe care mi-a dovedit-o ulterior cu vârf şi îndesat albumul lor de debut. întâmplător, concertul de la bucureşti a fost primul lor concert în afara graniţelor uk, chestie care m-a topit de încântare.

am urlat din toţi plămânii şi am aplaudat mai-mai să îmi plesnească pielea de pe palme când s-au ivit băieţii pe scenă. şi era cât pe ce să mă desprind de la pământ şi să plutesc prin mulţime când a început prima melodie. în primul rând, pentru că auzeam o. children live, şi în al doilea rând, pentru că suna atât de al naibii de bine. serios, a fost sunet de cristal, fără cusur, ireproşabil şi ce superlative mai vreţi voi.

mi-a plăcut publicul. deşi la început a fost mai rezervat, ulterior s-a strigat (eu mi-am pierdut juma’ de voce în timpul setului lor) şi s-a aplaudat mult mai mult decât credeam eu (deşi trebuia să mă aştept că vor fi bine primiţi – la urma urmei, în public erau oamenii care dansează săptămână de săptămână pe „dead disco dancer”). cât despre ei, ce să vă zic… nişte drăguţi şi jumătate. tobi a rupt-o un pic pe româneşte, aşa, ca să ne arate că poate. şi mi-a plăcut că se vedea că sunt impresionaţi de felul în care fuseseră primiţi. au mers chiar până într-acolo încât au mai cântat o melodie în plus faţă de setlistul iniţial (citându-l pe tobi: „no, we’re gonna play another one” – adică „ruins”). ce să mai, a fost un concert care a mers şnur de la un capăt la altul. ce-a mai lipsit? poate doar „smile”, dar nu mă aşteptam să o aud live, şi-n plus, am avut ocazia să ascult primul meu crush muzical de la ei (adicătelea „dead disco dancer”), aşa că nu mă plâng.

după concert, am dat fuga la standul lor de merchandise (fiindcă nu mă mai interesa dacă stau la gard sau nu) şi mi-am luat albumul şi un tricou. tipul de la stand a zis că băieţilor le-a plăcut la nebunie concertul (chestie confirmată ulterior şi de statusul de pe facebook: „BEST GIG EVER” – awwwwww)

*

ŞI GHICI CE S-A ÎNTÂMPLAT IMEDIAT DUPĂ AIA?

a început să plouă cu găleata. aproape ca la suede. pam-pam.

din fericire, printr-o întâmplare porcesc de norocoasă, paznicii nu îmi confiscaseră umbrela, aşa că eu şi smărăndica ne-am adăpostit sub ea, în timp ce eu mă gândeam cât de inspirată fusesem că trecusem pe acasă să îmi iau puloverul.

şi a durat ceva până s-a oprit ploaia.

*

OH NOEZ!

urmau wild beasts, o trupă despre care ştiam, aproximativ, de la nance (tot nance! iar nance!) şi pe care o ascultasem conştiincios înainte de concert, dar care, cumva, nu izbutise să mă prindă. habar nu am de ce. e adevărat, îmi doream să îi aud, fără însă a da în-aproape-căţărat-pe-gard ca în cazul băieţilor de la o. children. aşa că am aşteptat cuminte sub umbrelă, şi după aproximativ juma’ de veac, au început să cânte şi domnii. moment în care… haos panică! deoarece vocea se-auzea şi nu prea. cu alte cuvinte, ploaia ne jucase o festă de zile mari.

mi-a părut super rău, cu atât mai mult cu cât ştiam cât de mişto sunau pe disc – ar fi meritat un sunet la fel de limpede ca o. children. asta e, nu a fost să fie. şi totuşi, lumea s-a simţit bine şi şi-a manifestat din plin aprecierea, în ciuda umezelii din aer. personal, dintre toate piesele, de mine s-a lipit cel mai iute şi mai bine „we still got the taste dancin’ on our tongues” (care mi-a răsunat în urechi pe drumul spre casă şi pe care, ruşine să-mi fie, nu cred că o ascultasem mai mult de o dată înaintea concertului).

partea bună e că am plecat de acolo chitită să devin ascultător wild beasts. ceea ce s-a şi întâmplat. 😀

*

„I WANT TO BE WOODKID!”

extazul mulţimii a atins apogeul în timpul setului woodkid, a.k.a. yoann lemoine, a.k.a. tipul ăla care a regizat clipul celor de la mystery jets, „dreaming of another world”, şi care mai şi cântă, pentru că poate. deja simţeam cum mă lua oboseala, aşa că la un moment dat am sfârşit prin a mă refugia pe scaunele ude de ploaie, împreună cu cele două amice ale mele şi cu alţi cunoscuţi.

pe woodkid nu îl ascultasem deloc – de fapt nu ştiam nimic despre el (mărturisesc smerit că wikipedia a fost consultată post-concert). se pare însă că zeul indie, cum ar zice un amic de-al meu, a ţinut cu el, căci sonorul a revenit la claritatea pe care o avusese în timpul concertului o. children. am avut parte de nişte instrumentişti geniali şi de o voce minunată (a lui woodkid, fireşte). şi totuşi, aş minţi dacă aş spune că am rămas paf după concertul lui. poate nu eram eu în dispoziţia necesară pentru a-l asculta pe om sau poate că eram prea obosită. mai ales că cei din public păreau impresionaţi şi extrem de încântaţi de prestaţia francezului (exclamaţia din subtitlu, de pildă, îi aparţine amicei noamme).

*

„NOUS SOMMES THE SHOES! ON EST FRANCAIS!”

ultimii pe listă au fost tot nişte francezi, the shoes – adicătelea băieţii ăia cu melodia aia în al cărei clip apare jake gylenhaal (pre numele ei „time to dance”, youtube it). şi chiar că făcea să dansezi, cu atât mai mult cu cât arenele se mai goliseră, din cauza plecării fanilor woodkid. aş fi dansat şi eu, numai că eram: a) prea obosită să mă mai mişc; b) înfrigurată până în măduva oaselor. drept pentru care, în ciuda faptului că oamenii făceau show de show, m-am văzut nevoită să plec.

nici nu mai ţin minte dacă am prins sau nu asta:

*

PE FOARTE SCURT

…că mă ia somnul.

a doua ediţie de day out a fost mai reuşită decât prima – vorba aia, o dăm din bine în mai bine. personal, aştept un the horrors pentru la anul. cine ştie? poate-poate… 😀

Anunțuri