Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , ,

nu ştiu ce-o fi fost în capul meu de-am putut să declar înainte de a doua zi de b’estfest că eu parcă nu ţin morţiş să stau la röyksopp, şi că, până una alta, vin să îi susţin pe hot casandra şi pe sophisticated lemons, după care mă duc acasă, să mă pregătesc în linişte de pulp. culmea e că aveam să îmi păstrez părerea pe parcursul întregii zile, răzgândindu-mă fix când au intrat berge şi brundtland în scenă.

iată cum a decurs a doua zi de b’estfest.

*

PLOAIA, BAT-O VINA!

de data asta am luat autobuzul din piaţa charles de gaulle. totul a fost cât se poate de civilizat, şi am mai stat şi jos pe deasupra. partea mai puţin frumoasă a fost că a început să plouă aproape imediat după ce zisul autobuz a şters-o din staţie. astfel, când am ajuns pe câmp la tunari, mi-am desfăcut pelerina de ploaie, numai ca să descopăr că muream de cald cu ea pe mine. prin urmare, am pliat-o la loc (nu aveţi idee ce naşpa e să pliezi o pelerină de ploaie desfăcută) şi am vârât-o în geantă, suportând cu stoicism picăturile de ploaie. unde mai pui că mai eram şi singură cuc, întrucât frate-meu nu vrusese să vină pe tarla aşa devreme.

m-am învârtit un pic pe lângă cortul future heroes, unde ar fi trebuit să cânte sophisticated lemons, şi nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că ei nu erau de găsit pe nicăieri, ba, mai mult decât atât, pe scenă erau nişte scule care semănau suspect de mult cu cele folosite de casandra cea fierbinte. situaţia s-a lămurit în momentul în care m-am întâlnit cu solistul lămâilor, radu, care mi-a spus că, din cauza ploii, concertul lor fusese reprogramat seara. blimey, mi-am zis, şi eu ce copaci înfloriţi fac până începe hot casandra?

am pierdut vremea cu graţie, so to speak. pe la standuri. de una singură.

*

VIITORUL SUNĂ BINE

cum nu fusesem la concertul de la arenele romane (ăla amânat din cauza ploii, v-am zis eu ce şi cum aici), nu apucasem să văd hot casandra în varianta cea nouă, cu elena vasilache (a.k.a selena) în componenţă. un motiv în plus să nu mă dezlipesc de scenă când au început să cânte.

amu ce să vă zic, public restrâns tare (ca de cort, na), dar paul & co şi-au făcut treaba cât se poate de bine, exact aşa cum mă obişnuiseră. setlistul a fost acelaşi de dintotdeauna, cu piesele de pe ep, plus coverurile pe care le cântă de fiecare dată („silent running” şi „a day in the life”) şi am avut plăcuta surpriză să descopăr vocea foarte bună a elenei, etalată atât pe „birds & boys” cât şi pe „hold me tight”.

după ce au terminat ei de cântat, m-am dus şi eu să mănânc, că mă cam încerca foamea. în timp ce mâncam, auzeam aşa ca prin vis dinspre scena coca-cola melodiile celor de la antract. numai bine că, la scurt timp după aia, fix înainte de a muri de singurătate cronică, m-am întâlnit cu nişte cunoscuţi. printre ei, un fost coleg de facultate alături de care am urmărit, tot în cort, concertul celor de la antarctica. simpatici trupeţii (l-am recunoscut pe scenă pe unul din componenţii formaţiei byron), dar cam afectaţi de căldură.

*

I AM SHOUTING, I FEEL NO SHAME!

eu şi colegul ne-am foit de colo-colo, întâi până-n baraca controlistă să ne luăm ceva de băut (câteva din ale mai de seamă cluburi din bucureşti, printre care şi controlu’, îşi trimiseseră reprezentanţi şi la festival), prinzând în treacăt şi un pic din setul celor de la viţa de vie, apoi am şezut un pic să îi ascultăm pe cei de la mala vita, un fel de gogol bordello reloaded, care însă nu sunau deloc rău.

după care colegul a venit cu o idee care la început a părut interesantă: să ne ducem şi noi să ne dăm în maşinuţele alea de lângă poarta festivalului. mai exact, în tornado, o chestie desprinsă direct din iad, care te sucea şi răsucea şi învârtea până când îţi dădeai duhul. nici acum nu sunt sigură dacă nu care cumva fantoma mea este cea care scrie acest articol.

înainte să înceapă sophisticated lemons, am prins un pic de selah sue, o fată frumoasă, cu o voce uşor răguşită şi foarte, foarte carismatică.

dacă nu am stat până la finalul concertului ei, asta s-a datorat numai şi numai faptului că urmau să cânte lămâiţele. tot în cort. când am ajuns eu acolo, era întuneric şi o mână de oameni. din fericire, s-a aprins lumina în scurt timp, şi m-am putut aşterne pe dans fără probleme alături de sophisticated lemons. overall, a fost un concert reuşit – nu a avut cea mai bună sonorizare şi nici nu a fost prea multă lume, dar entuziasmul celor prezenţi şi energia trupei a compensat aceste neajunsuri.

*

POOR LENO, WHERE YOU’LL BE, I’LL GO

plănuiam să plec înainte să înceapă röyksopp, în parte şi pentru că mi-era silă când mă gândeam că iarăşi aveam să stau la autobuz, însă am pierdut vremea cu prietenii prin preajmă suficient încât să aud primele acorduri din concertul norvegienilor. ei, şi în momentul ăla, să mă fi plătit şi tot nu aş mai fi plecat. nu am privit concertul din front row, ci de undeva mai din spate, aşezată pe iarbă cu prietenii. dar, cerurilor, ce show au putut să facă oamenii ăia! cu măşti (una din ele mi-a amintit de tengu din mitologia japoneză), cu un sunet impecabil şi vreo trei sau patru bisuri, întrucât lumea pur şi simplu nu se mai sătura de ei. nişte zei, ce să mai.

şi aşa, ca o încununare a magiei serii, urcarea în autobuz la plecare s-a produs la modul cel mai decent cu putinţă: cei care nu aveau bani pe card prin faţă, cei care aveau deja, pe la mijlocul autobuzului.

*

ÎN LOC DE CONCLUZIE

socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg. venisem chitită să văd două formaţii româneşti, şi apoi să mă car, şi am sfârşit prin a cădea în cap după röyksopp. unde mai pui că şi problema cu transportul fusese cât de cât rezolvată. aşa că… bilă neagră numai pentru praful şi spinii omniprezenţi.

şi mai aveam o zi.

Anunțuri