Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , , , ,

îmi doream să merg la ediţia de anul ăsta a b’estfest ca să îi văd pe pulp, dar o parte a creieraşului meu (acea parte care îşi aminteşte cum eram la nouăsprezece ani) voia să vadă şi garbage. şi până la urmă am sfârşit prin a-mi spune „fuck it, nu am fost în viaţa mea la întreg festivalul, de când e el, ce-ar fi să încep de-acum?” prin urmare, am achiziţionat două abonamente (pentru mine şi al meu frate) şi aia a fost.

urmează amu povestea celor trei zile de b’estfest, aşa cum le-am trăit, în trei posturi mari şi late. brace yourselves.

*

SĂ MORI TU CĂ NU MĂ POT URCA?!

prima zi de b’estfest se-ntâmpla să pice glorios într-o vineri, adică fix atunci când subsemnata era la birou. ceea ce însemna pierderea câtorva formaţii româneşti, printre care yelllow (păcat!) şi the moood (putem trece peste). dar cum pe mine mă interesau cu adevărat numai garbage, nu am luat situaţia foarte în tragic. şi iată-mă aşadar în piaţa charles de gaulle, gata să iau linia specială b’estfest.

în staţie, haos-panică, sub forma unor oameni care probabil erau puşi acolo de forţele răului să împrăştie confuzie printre cetăţenii cinstiţi, precum a dumneavoastră leilana. „nu se ia autobuzul de aici, nu opreşte, noi aşteptăm de o grămadă de vreme”. văzând eu asta, mi-am zis să iau autobuzul până în piaţa presei libere, fără să îmi treacă prin cap să mai verific dacă era adevărat ce ziceau ăia. proastă idee, deoarece autobuzul şedea cuminţel la locul lui, fix în faţa statuii.

în piaţa presei libere, altă distracţie, sub forma unui autobuz oprit, plin şi nu prea de oameni (în sensul că erau mulţi în faţă, în vreme ce în spate se stătea mai mult decât lejer), cu un şofer care ne zicea că nu ne mai putem urca şi să aşteptăm următorul autobuz. moment în care unii. aflaţi acolo de mai mult timp, au răbufnit, zicând că ei au pierdut deja trei autobuze şi nu au de gând să mai aştepte nicio secundă în plus. mă rog, până la urmă s-au îngrămădit cei din spate mai mult şi ne-am putut urca şi noi, cei care atârnau pe margine. această brambureală avea să fie însă numai o palidă proiecţie a ceea ce ne aştepta la întoarcere. dar să nu anticipăm, zic.

*

WELCOME TO THE MIDDLE OF NOWHERE. POPULATION: HIPSTERS

ultima (şi prima) oară când fusesem la b’estfest era în 2009, printre betoane, la romexpo, cu the killers şi franz ferdinand. nu-i vorbă, citisem review-ul prietenei nance la ediţia de anul trecut, dar tot nu mă pregătise decât pe jum’ate pentru ce mă aştepta.

aşadar, opreşte autobuzu-n câmp, după ce trece podul de peste lac, chinuindu-se apoi să întoarcă (fiindcă, vedeţi voi, nu prea există în zonă loc unde să întoarcă un autobuz). şi iată-ne pe un drum plin de pietre şi praf (deja mă uitam cu groază la bietele mele picioare), având în stânga lacul, cu stuf inclus, şi în dreapta lanu’ de floarea-soarelui. şi-am mers noi aşa (noi, adică eu şi andras de la kumm, care se urcase printr-o întâmplare în acelaşi autobuz ca mine) vreo zece minute, tăind-o apoi de-a dreptul pe câmp ca să ajungem la poartă. un câmp plin de iarbă uscată şi de spini care de-abia aşteptau să găsească o pielicică pe care să o înţepe. din fericire, am fost cu ochii-n patru.

ei, şi iată-mă intrată înăuntru. ditamai perimetrul. nişte merry-go-rounds lângă intrare (inclusiv o tornado cu care am avut o experienţă cât se poate de hardcore, dar despre asta în a doua zi), scena rock (jagermeister) în stânga, cortul future heroes la mică distanţă, o groază de case de jetoane, de standuri cu mâncăruri, băuturi şi accesorii, toalete în număr foarte rezonabil, o platformă de bungee jumping (pentru cine avea curaj, nu pentru mine), zona de camping plus scena de dj-ială în dreapta, şi în depărtare, scenele ciuc şi coca-cola. adică exact destinaţia mea.

*

SUPERSTARURI DE ROMÂNIA, YO!

am ajuns lângă ai mei prieteni la scena ciuc la timp pentru concertul grimus. nu îi mai văzusem de la concertul de nefericită amintire din silver church, când sonorizarea fusese nasoală, aşa că m-am bucurat să îi văd iar. oamenii au nişte piese faine tare (mai ales alea de pe primul album, cele noi nu mă conving la fel de tare deocamdată), aşa că pur şi simplu n-am putut sta locului, sărind şi cântând de mai mare dragul. m-a amuzat rău bogdan, vocalul, care s-a dat jos de pe scenă în nenumărate rânduri, ba chiar a sărit gardul în cele din urmă, ca să danseze cu o domnişoară (profitând şi de faptul că nu era cine ştie ce îngrămădeală p-acolo). şi nu am izbutit să înţeleg de ce, pentru numele sfintei gutui, nu cântă „in a glimpse” în întregime, mulţumindu-se doar să repete prima strofă pe tot parcursul cântecului. uh well.

după concertul grimus, au urcat paraziţii pe scena coca-cola, moment în care toată lumea a pornit-o la goană într-acolo (am remarcat cu bucurie absenţa gardului dintre scene, care fusese foarte prezent la ediţia din 2009, din păcate). m-am dus şi eu preţ de câteva piese pe-acolo, ca să îi văd pe băieţii de la go to berlin, care serveau pe post de live-band pentru cheloo şi ombladon. ei da. dar nu am stat prea mult. uite aici o mostră de cum a fost.

şi după aia a urmat b.u.g. mafia pe scena ciuc, care, între noi fie vorba, îmi plac încă şi mai puţin decât paraziţii. paraziţii, chit că-s homofobi şi rasişti, mai au o doză de umor în versuri care îi salvează. mafia nu m-au impresionat niciodată. dar na, stăm prin zonă, că urmează garbage, şi tolerăm. deşi trebuie să recunosc că până şi eu m-am pomenit fredonând „pentru toţi cei care nu mă lasă să speeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeer”. nostalgia copilăriei, ce să îi faci. a, şi am văzut-o şi pe madonna de românia, adicătelea loredana „lori” groza, care a cântat, cred, două piese cu băieţaşii. zi-le, loredana! mă rog, mi-e lene să caut piesele cu ea, aşa că vă trântesc una random.

*

I CAME AROUND TO TEAR YOUR LITTLE WORLD APART

trecem repede peste the qemists, care m-au plictisit de moarte, şi intrăm direct în pâine, adică în momentul garbage. mărturisesc smerită că eu aşteptam concertul pentru piesele vechi, neavând nicio treabă cu albumul nou pe care oamenii tocmai l-au lansat. aruncasem ochii pe setlist.fm înainte de concert, aşa că ştiam cam ce vor cânta.

oamenii au fost foarte, foarte mişto, exact cum mă şi aşteptam. shirley manson se zbânţuie pe scenă de zici c-ar avea douăzeci de ani, nu patruzeci plus, iar vocea ei sună la fel de bine ca pe cd. ca să nu mai vorbim de felul în care ştie să îşi apropie publicul. şi nu ştiu alţii ce or fi făcut, dar eu am dansat şi am cântat ca nebuna pe piese precum „i think i’m paranoid”, „queer”, „cherry lips (go baby go)” sau „vow”. păcat că nu s-a auzit şi „androgyny”.

au fost atât de aplaudaţi, încât s-au întors la bis şi ne-au cântat încă două piese, „supervixen” şi „i’m only happy when it rains”, punând astfel punct, pentru mine cel puţin (n-am mai stat la şuie paparude), unei seri nemaipomenite.

*

TRANSPORTUL, FILM HORROR CU BUGET REDUS

când am ajuns în sfârşit din câmp înapoi în stradă, s-a dezlănţuit apocalipsa, sub forma unei grămezi de oameni care aştepta nerăbdătoare nişte autobuze care nu aveau de gând să mai vină. iar când au venit, s-a dezlănţuit nebunia, pentru că urcarea se făcea (spre exasperarea oamenilor) numai pe uşa din faţă, ceea ce a creat o înghesuială de nedescris, în care orice pretenţii de civilizaţie s-au spulberat instantaneu. eu însămi nu am reuşit să mă urc decât după vreo două ore de aşteptare şi numai după ce m-am împins de-a dreptul înăuntru împreună cu frate-meu. şi chiar când răsuflam uşurată că s-a terminat totul, m-am văzut nevoită, împreună cu încă vreo câţiva oameni, să cobor şi să traversez podul pe jos, ca să poată autobuzul să treacă fără probleme!!!

*

ÎN LOC DE CONCLUZIE

prăfăraie oribilă pe câmp la tunari, un contrast evident faţă de ceea ce am găsit la summer well anul trecut. lume multă şi nu prea – la garbage s-au mai adunat cât de cât – dar o atmosferă care, per total, merită o bilă albă.

bilă extrem de neagră pentru transportul în comun.

urmează cronicile celorlalte două zile. staţi pe recepţie.

Anunțuri