Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

şi uite-aşa s-au scurs două zile pe câmp, şi urma a treia şi cea mai importantă, aia cu pulp, adică aia la care voisem să vin tot timpul. de data asta, stabilisem să mă întâlnesc cu prietenele nance şi angie la autobuz, la charles de gaulle. am întârziat niţel, era cât pe ce să pierdem autobuzul, dar până la urmă am izbutit să ne urcăm. fără îngrămădeală, fără dramă. bine, era şi destul de devreme, conform politicii noastre „cine se scoală de dimineaţă, primul la gard ajunge”.

şi la gard am ajuns.

*

HIGHLIGHTS: SUBCARPAŢI, MONO JACKS, CARO EMERALD, GLUME PROASTE

la puţin timp după ce am ajuns noi, pe scena coca cola au început să cânte ţapinarii. întotdeauna mi-au plăcut versurile alea ironice ale lor, şi am constatat cu plăcere că, deşi trecuse mult timp de când îi ascultasem ultima oară, tot mai ştiam versurile de la „pescăruş”. prietenele mele nu au fost însă absolut deloc impresionate. nu-i vorba, că nici muzică nu era tocmai potrivită să te introducă în atmosfera tonică a festivalului. era mai mult muzică de leneveală la soare pe saltele. eu şi nance ne-am scuturat din amorţeală când l-am văzut pe bean (şuie paparude; subcarpaţi) prin zonă, căruia i-am cerut un autograf. după, sau înainte de asta, nu mai ştiu exact, am băut o limonadă preparată de băieţii de la les elephants bizarres la standul lui iulian.

pe urmă şi-au făcut apariţia chiar subcarpaţi pe scena ciuc, şi amorţeala de care vorbeam s-a dus de tot naibii. pe oamenii ăştia eu îi ştiam de la frate-meu, care punea într-o perioadă în fiecare zi „lăutar de bucureşti”, şi îmi făcea plăcere să îi ascult, dar vă jur că nu aveam nici cea mai mică idee că sună atât de al naibii de bine live. am savurat pur şi simplu fiecare moment al concertului lor, încă de la prima melodie, „underground folclor”. cel mai mult mi-au plăcut piesele cu georgiana mănăilă („de când mama m-o făcut”, respectiv „drumul spre pace”), „lăutar de bucureşti” şi, fireşte, preferata mea, „la cutari”, în timpul căreia bean ne-a îndemnat să cântăm, adăugând „nu ştiţi ce înseamnă versurile, dar le ştiţi”. ce să mai, mi-au plăcut maxim.

după ei, les elephants bizarres, trupă pe care nu o auzisem niciodată live, şi de la care îmi place (more or less) cu adevărat o singură melodie – evident, „hello! says the devil”, pe care cred că o ştie toată lumea. de aia mi s-a părut un pic cam neinspirată alegerea lor de a o cânta la începutul setului, că doar, vorba aia, piesele de rezistenţă se cântă aşa, mai pe la sfârşit. overall, concertul a fost okay, dar nu prea m-a dat pe spate.

următorii care au cântat la scena în faţa căreia eram au fost the mono jacks, una dintre cele mai profi trupe de la noi, zic eu. oamenii sunt remarcabil de buni live şi nu au dezamăgit nici de data asta – s-au prezentat absolut impecabil. mai că mi-au dat lacrimile pe „come back girl” (piesa mea preferată de la ei).

şi ca totul să fie şi mai drăguţ, au avut şi nişte invitaţi surpriză, pe hefe de la coma şi gopo de la the moood, care a fost rockstar absolut pe piesa „sabotage” a celor de la beastie boys, şi pe andrei haţegan de la the amsterdams şi we singing colors, care s-a prezentat cu o chitară de gât şi a fost aşa cum îl ştiam, adică foarte, foarte simpatic.

după concertul dope d.o.d., de care, sincer şi cu toată părerea de rău, mi-a păsat puţin spre deloc (măşti? whisky aruncat în public? dubstep? thanks, but no thanks, not my cup of tea), a intrat în scenă caro emerald. nu eram fan, nu ascultasem decât o melodie, total întâmplător, dar mi-a plăcut foarte mult fata. frumoasă foc, dezinvoltă, comunicativă (ne-a povestit, printre altele, cum a ajuns să înregistreze „back it up”, piesa care a făcut-o faimoasă) şi cu o voce de milioane, caro a cucerit pur şi simplu publicul. şi ea s-a simţit bine, şi asta s-a văzut: a zâmbit o grămadă şi ne-a îndemnat, nu numai o dată, să cântăm împreună cu ea.

după ea, skindred pe scena coca-cola, un mix de reggae, metal şi piese comerciale, de care leilanei i se cam rupea, pentru că era deja super chitită pe pulp. era să mor de râs însă când l-am văzut pe benji webbe dansând pe beyonce. iar afirmaţia lui, cum că caro emerald e frumoasă, dar are un fund enorm, mi s-a părut extrem de deplasată, mai ales că nu e ca şi cum el însuşi ar fi vreun slăbuţ. mă rog.

*

HAOS ŞI PANICĂ ÎNAINTE DE PULP

evident, aşteptarea noastră nu putea decurge în linişte şi pace. una dintre fetele care era cu noi de la ora 15 s-a pomenit împinsă cât colo de o anumită persoană (nu dau nume), venită mult mai târziu decât noi. respectiva i-a vorbit foarte brutal şi i-a spus să nu care cumva să aibă pretenţia să stea în faţă la pulp. noi ne păzisem locurile acolo ca pe ochii din cap, dar, pentru că fata cu pricina era micuţă şi destul de slăbuţă, una dintre noi i-a cedat locul la gard. pe când se strecura în faţă, fata a atins-o din greşeală cu cotul pe respectiva, ceea ce a generat o nouă criză de isterie: „auzi, te rog să nu mă atingi, da?!”

nu ne-am pus la mintea respectivei persoane, nici atunci, şi nici mai târziu, dar eu una continuu să mă întreb de ce oare or exista oameni din ăştia.

*

HUW WEBB WAS RIGHT!

în martie, la concertul s.c.u.m din control, huw webb mi-i recomandase cu cea mai mare căldură posibilă pe cei de la pulp, spunându-mi că au un show live absolut genial şi că trebuie neapărat să merg să-i văd. însă nimic nu mă pregătise pentru ceea ce mă aştepta.

totul a început cu o perdea mare, care acopera scena, şi pe care erau proiectate fraze întregi în limba română (chestie care mi s-a părut extrem de drăguţă), destinate să ne ţină şi mai mult pe jar. chestia a durat minute bune, şi fiecare frază care apărea era întâmpinată cu urale de către public. aşa că vă daţi seama ce nebunie a fost când pulp au început în sfârşit să cânte. şi… ce mai cântare a fost!

sincer, cred că vârsta lui jarvis cocker este o minciună. e imposibil ca omul ăla să aibă aproape cincizeci de ani. şi dacă totuşi e născut cu adevărat în ’63, aşa cum pretinde, cu siguranţă că a descoperit elixirul tinereţii pe undeva. nu mint când vă zic că nu a stat o clipă locului: s-a plimbat pe toată scena, s-a suit pe boxe, a dat din şolduri (mai ales pe „pencil skirt”, una din piesele mele preferate, pe care a dedicat-o tuturor femeilor care se duceau la birou a doua zi) ba chiar a şi coborât în public, spre fericirea tuturor celor din rândul întâi.

şi ca lucrurile să atingă nivelul maxim de awesomeness, titlurile tuturor pieselor interpretate de pulp erau traduse în limba română – aşa că vă daţi seama ce ţipete când jarvis a pronunţat un pic greoi „oameni obişnuiţi”.

unde mai pui că, pentru a fi în ton cu mediul înconjurător (din păcate), pulp au cântat şi o piesă pe care nu o mai interpretaseră de un sfert de secol, „dogs are everywhere”. lacrimi.

pur şi simplu nu vă pot explica cât de genial a fost concertul ăla fără să simt că o dau în diverse, ar trebui să folosesc toate superlativele pe care le ştiu, ba chiar să mai inventez altele. am plecat de acolo cu sentimentul că asistasem la cel mai bun concert al festivalului, părere pe care şi acum mi-o menţin. pulp, pulp, pulp, pulp, PULP!!!!

*

O ADEVĂRATĂ CĂLĂTORIE PE AUTOSTRADĂ PRIN NOAPTE…

…am făcut, ca să ajungem la maşina unor prietene de-ale lui nance, cu care urma să ajungem în bucureşti. la ora aia eram atât de obosită că nici nu îmi mai aminteam pin-ul cardului.

*

ÎN LOC DE CONCLUZIE

ultima zi de b’estfest a fost cea mai cea. pentru că pulp. and nothing else matters.

Anunțuri