Etichete

, , , , , , , , ,

sunt fan placebo din iarna 2004-2005, atunci când părinţii mei mi-au atras atenţia asupra clipului „twenty years”, spunându-mi, complet incorect, „asta e una dintre trupele care îţi place ţie”. sigur, îi ştiam, ascultasem vreo patru piese până atunci, inclusiv prea-ştiuta (şi frecata prin club a şi alte locuri dubioase) „every you every me”. dar nu eram fan, nici măcar ca pentru him şi linkin park. ei, în alea câteva minute s-a petrecut, we just clicked, cum s-ar zice. am ajuns să iubesc o groază de trupe de atunci, dar dincolo de cât de mult ascult o trupă sau alta la un moment dat, placebo continuă să rămână formaţia mea numărul unu, acea trupă de ale cărei cântece simt că nu mă voi sătura niciodată.

prima oară i-am auzit live pe 13 august 2006, la arenele romane, un concert care, deşi nu nemaipomenit ca sound ori ca implicare a trupei şi absolut praf ca organizare, a fost fantastic în ochii puştoaicei care eram pe atunci. am numărat zilele şi am avut mult timp un gust amărui după. nostalgia visului împlinit, îi ziceam. a urmat apoi superbitatea din vara lui 2009, cel mai mişto concert al umilei mele existenţe. de-abia după ce i-am văzut a doua oară, am înţeles cu adevărat cât de buni sunt placebo live. iar entuziasmul căpătat la concertul acela a persistat zile întregi.

acestea fiind datele problemei, era normal să am aşteptări enorme de la al treilea concert placebo în românia. ca şi în 2009, am fost printre primele ţări în care placebo au confirmat că vor cânta, iar eu mi-am achiziţionat bilet atât de repede, încât taică-meu nici nu a apucat să prindă de veste măcar. spre deosebire de concertele anterioare, mai ales faţă de cel din 2006, am fost mult mai calmă. se vede treaba că îmbătrânesc. XD

dar să intrăm în pâine totuşi.

*

HEI, PARCĂ AM MAI VĂZUT ASTA ACUM ŞASE ANI

fapt: dacă vrei să prinzi un loc la gard la placebo, trebuie să vii devreme. o ştiam din 2006, aşa că pe la vreo patru-cinci după-amiaza, dacă îmi amintesc corect, eram deja acolo, împreună cu nişte prietene. nu sosisem însă primele, erau fete care veniseră înaintea noastră. pe multe dintre ele le şi cunoşteam. era un soare năucitor, fierbinţeală (august, de) şi o poartă de acces bine păzită de oameni de securitate.

ştiam că mai avem de aşteptat ore bune, aşa că am zis ca cel puţin să mă hidratez corespunzător pre-concert. noroc că era o terasă faţă în faţă cu poarta de acces, unde am şi savurat de altfel o îngheţată cu trei arome. miam!

după aia, a început nebunia – şi nu ştiu cum, m-am trezit fix lângă porţi, gata-gata să fiu strivită de ele. am stat aşa vreo zece minute, poate mai bine, după care organizatorii s-au trezit că era timpul pentru gardurile despărţitoare. aşa că am fost forţaţi să ne dăm din faţa porţii ca să pună ei gardurile, şi în îngrămădeala care s-a creat eu şi fetele ne-am trezit împinse în spate, înspre stradă. de ce nu or fi pus nenorocitele alea de garduri de la început, nu ştiu. evident, date fiind circumstanţele, ne-am trezit foarte în stânga scenei (cred că am fost chiar mai în stânga decât în 2009). cel puţin eram în primul rând.

frumoasă brăţara de concert (placebo scris cu negru pe un fond roz, cu nelipsita siglă radio guerrilla) şi ciudat locul, mă aşteptasem să fie chiar un stadion, nu un teren cu iarbă netunsă şi cu o tribună scheletică pe o latură. asta e, ce să fac dacă nu mă uit la poze pe net… şi nu, nu am fost la muse în 2007, vă rog să nu mă stârniţi pe tema asta, că încep să plâng – mai mult din motive de brett decât pentru muse, ca să fiu cinstită.

dj-ul zici că era o rudă a lui leo din control, am auzit o droaie de minunăţii, inclusiv „wetsuit” de la the vaccines (pe care credeam la momentul respectiv că o să îi văd cântând chiar în weekend-ul ăla… dar despre această dramă într-un post viitor).

*

THIS COULD BE SPECTACULAR, BUT…

mie chiar îmi plac grimus. nu pot să zic că se numără printre trupele mele preferate, dar au avut un album de debut excelent – şi nici „egretta”, cel de-al doilea, nu e deloc de lepădat. aşa că mi s-au părut potriviţi pentru a asigura deschiderea la placebo. unde mai pui că mai ştiam şi nişte versuri.

singura problemă pe care o am în ceea ce-i priveşte e prestaţia vocalului. impresia mea e că omul se străduieşte prea mult să fie roachenrol, serios. okay, mai cobori de pe scenă, mai strângi mâinile fanilor, că aşa e frumos… dar de aici şi până la a petrece aproape întreg concertul lipit de gard e cale lungă. ca să îl citez pe frate-meu: „eu cred că lu’ ăsta i-a zis cineva la un moment dat că nu face suficient show pe scenă şi el a luat sfatul prea în serios.” 😆

altfel, toate bune şi frumoase, de auzit s-a auzit decent, am sărit de mai mare dragul, mai ales pe „face the light”, „backseat driver” şi „in a glimpse” pe care din nou nu au cântat-o în întregime, repetând doar o singură strofă pe parcursul întregului cântec. serios, nu mai faceţi aşa, stricaţi melodia. ah, şi „umbre” a fost absolut grozavă. 😀

*

SINCE I WAS BORN I STARTED TO DECAY, NOW NOTHING EVER, EVER GOES MY WAY

nimic nu mă omoară mai tare decât aşteptarea unui headliner, atunci când stau cu ochii lipiţi de scenă, pândind absolut fiecare mişcare, hiperventilând de fiecare dată când o lumină se stinge, respectiv se aprinde şi urlând din toţi plâmânii. iar când la toate astea se mai adaugă o căldură absolut infernală (eram udă de transpiraţie pe picioare, zici că de-abia ieşisem din baie şi nu apucasem să mă şterg), „leeloo” ca intro şi conştiinţa faptului că pe scenă vor apărea placebo… serios, de ce mai sunt în viaţă?

lăsând gluma la o parte, înainte de concert apucasem să mă uit peste setlisturile anterioare, deci ştiam, mai mult sau mai puţin, ce aveau să cânte. cred că nu mai e nevoie să vă spun că am murit şi am înviat citind „teenage angst” în setlist, care e preferata mea absolută. bine, ştiam că or să cânte o altă variantă a piesei, nu cea pe care o ştiam şi o iubeam eu, dar numai gândul că aveam să aud versurile alea live… sfântă gutuie! ca să nu mai vorbesc de „slave to the wage”, pe care îmi doream la nebunie să o aud live. şi totuşi, după ce s-a terminat concertul, am rămas aşezată pe jos în iarbă, cu un sentiment de „stai aşa, doar atât, wtf just happened?”

nu vreau să zic că a fost un concert prost, ferească sfântu’. însă, per total, a fost sub nivelul celui din 2009. mulţimea nu a fost la fel de activă ca atunci (cozile imense la bere se prea poate să fi jucat un rol însemnat în toată povestea asta, păi se poate, tovarăşi organizatori?). sunetul a fost nici prea-prea, nici foarte-foarte, adică nu suficient de prost încât să te deranjeze, dar nici suficient de bun încât să zici cu mâna pe inimă după că a fost cristal. cât despre placebo, s-a văzut că le-a plăcut destul de mult mulţimea, dar nivelul de interacţiune cu publicul nu a fost nici pe departe la fel de intens ca în 2009. nu m-a impresionat nici măcar momentul în care brian ne-a cerut să lăsăm dracului aparatele de filmat, pentru simplul motiv că ştiam că faza asta o repetase la cel puţin două concerte din vara aceea. şi hai, o zici odată, o zici de două ori, dar când o zici a treia oară deja miroase a scenariu. iar eu nu o să mă plâng niciodată de ăia care filmează – tocmai, că ei îşi sacrifică propriul lor moment ca să creeze amintiri pentru alţii.

şi totuşi, am avut parte de adevărate momente magice. clipa în care cânţi cât te ţine gura pe o piesă care nici măcar nu îţi place prea mult, fiindcă e mult prea repetitivă chiar şi pentru placebo. când urli „black-eyed” cu toată durerea pe care o simţeai la optsprezece ani, când aveai impresia că întreg universul apasă pe umerii tăi. când râzi de momentul neaşteptat în care brian trebuie să îşi schimbe chitara care nu merge „which is too bad, because this guitar has a sticker with a horse sodomizing another horse”. când închizi ochii pe „special needs”, pentru că e atât de frumoasă încât pare că nu aparţine acestei lumi. când sari pe „slave to the wage” uitând complet că eşti în concediu şi că te vei întoarce la birou chiar săptămâna următoare. şi intro-ul slow de la „meds”, şi un „running up that hill” absolut epic, şi un „post blue” care mi-a plăcut enorm, şi un „bright lights” pe care voiam de trei ani să îl aud live… şi, mai ales, „teenage angst”, momentul pe care îl aşteptasem toată seara, versurile alea care îţi răscolesc fiecare fibră a sufletului, agonia lui „since i was born i started to decay, now nothing ever, ever goes my way”, revolta şi lacrimile venite pe neaşteptate în ochi.

am plecat de la placebo suspendată uneva între agonie şi extaz. extaz, pentru toate piesele minunate pe care le auzisem în seara aceea fierbinte. agonie, pentru că, din cauza concertului de la romexpo, aş fi vrut ceva mai mult. hush, it’s okay, poate data viitoare. pentru că sigur va exista o dată viitoare.

…………………………………………………..

leeloo (intro)
kitty litter
battle for the sun
every you every me
speak in tongues
black-eyed
special needs
for what it’s worth
i know
slave to the wage
bright lights
meds
teenage angst
song to say goodbye
the bitter end
BIS
running up that hill (kate bush cover)
post blue
b3 (new song)
infra-red

…………………………………………………..

* mulţumiri romaniţei pentru clipuri*

Anunțuri