Etichete

, , , , , , ,

rar îmi mai găsesc timp să trec pe aici şi să mai povestesc. indiferent că e vorba de mine personal, de împlinirile sau nemulţumirile mele, ori de filmele pe care le văd, ori de cărţile pe care le citesc, ori de concertele la care merg. şi da, am lăsat special la urmă partea cu concertele.

am fost la o droaie de concerte în aceste prime luni ale anului, despre care însă nu am scris, nu neapărat din lipsă de timp, ci mai degrabă din epuizare de superlative. nu ştiu ce aş mai putea scrie de bine la momentul ăsta despre trupe dragi mie precum the amsterdams fără să simt că mă repet. cât despre kumm şi noua lor formulă, plecarea lui cătă îmi este mult prea proaspătă în minte ca să fiu în stare să apreciez cum se cuvine noua formulă. aşa că mai amânăm.

există însă un concert pe care l-am văzut recent şi peste care pur şi simplu nu pot trece fără să scriu ceva, fie şi numai pentru că nu a semănat cu niciun alt concert văzut vreodată de mine. e vorba de trupa japoneză de post rock mono, care şi-a încheiat acum două seri turneul european printr-un concert în silver church.

mă număr printre fanii (f. f. f. f.) proaspeţi ai oamenilor, apucându-mă în mod serios de muzica lor de abia după confirmarea concertului de la bucureşti (târziu, ştiu). de vină sunt piticii mei de pe creier (care nu concep să asculte o trupă la modul serios fără a-i descărca toată discografia) ce intră în conflict tot timpul cu spaţiul mic rămas pe hard disk (puţin peste trei giga). nu mi-a trebuit însă decât o singură piesă pentru a mă convinge că mono merită, şi asta în ciuda faptului că nu sunt ascultătoare de post rock în viaţa de zi cu zi. nu zic nu, slăbiciunea mea pentru asiatici s-ar putea să fi jucat un rol aici, dar trebuie ceva mai mult de-atât ca să îţi consolidezi pe vecie locul la mine în playlist. întrebaţi-i pe malice mizer.

fast forward către seara de luni în care am văzut mono live. în deschidere a cântat (recitat? interpretat?) costin chioreanu and the choir of 13 ghosts. numele m-a făcut cumva să îmi amintesc de sopor aeternus and the ensemble of shadows, chit că n-avea nicio legătură, artistic vorbind, iar ca look tipul de la microfon era mult mai puţin extravagant, semănând mai degrabă cu palpatine din star wars. n-a fost rău ca deschidere (mai ales că nici nu ştiu cine altcineva s-ar fi încumetat să deschidă un concert mono), dar mărturisesc că am fost mult mai interesată de acompaniamentul la chitară decât de versurile recitate la microfon.

după o pauză, mono s-au suit pe scenă pentru a-şi verifica instrumentele, după care s-au retras iarăşi în culise pentru încă vreo douăzeci de minute (cred – nu am ţinut cu exactitate socoteala timpului). şi apoi… a început. un pic cam tare şi cam haotic în timpul primei piese, însă cu un sunet decent per total.

pentru aceia dintre voi care nu au ascultat niciodată trupa, muzica mono este una extrem de introspectivă, motiv pentru care un concert mono nu va semăna cu niciun alt concert la care aţi fost vreodată. nu am auzit aplauze şi aclamaţii decât strict în pauzele dintre melodii (având în vedere fineţea desăvârşită a pieselor, ar fi fost ciudat să fie altfel), iar membrii formaţiei păreau complet cufundaţi în interpretare, neschiţând niciun gest şi niciun zâmbet către public, de parcă sala ar fi fost goală. de parcă întregul lor conţinut sufletesc se canalizase exclusiv în muzică şi nu aveau energie pentru nimic altceva.

asta nu înseamnă că interpretarea per se a fost plictisitoare. cel mai energic membru a fost chitaristul takaakira goto (chit că şi-a petrecut aproape tot concertul aşezat pe scaun). m-a impresionat felul în care întregul lui corp vibra pur şi simplu în ritmul muzicii. cred că aş fi fost în stare să stau în picioare ore întregi urmărindu-l cum cântă până când unul dintre noi s-ar fi prăbuşit leşinat.

concertul a fost aşa de frumos că nici nu ştiu dacă s-ar cuveni să încerc să transpun în vorbe ce am simţit în seara aceea. e o experienţă dincolo de cuvinte, ceva care trebuie trăit, nu descris, pentru a fi înţeles pe deplin. o experienţă aproape nepământeană, care te lasă tulburat până la lacrimi.

la sfârşit, au ridicat braţele în aer, s-au înclinat şi ne-au zâmbit, în răsunet de aplauze. şi duşi au fost. iar eu vă las cu rândurile scrise de amicul transp, care zice mult mai bine într-un paragraf ce am încercat eu să zic într-un post întreg.

A fost primul meu concert Mono. Daca as putea incepe o scrisorica despre dragoni japonezi de foc si zei de apa incolaciti peste dragoni, acum, la ora asta, ati zice ca m-am ametit. Dar nu, sentimentul ar fi acelasi in toate starile mele. Am simtit Mono picurandu-si povestile in picaturi grele prin sira spinarii. Si mai mult, in varfurile degetelor, venind din capul oaselor. A fost frumos si poate prea rar, cu o eleganta rapita intr-un orient de mult pierdut. Mai vreau soundtrack for life facut de Mono. Multumesc. Cu placere.

Anunțuri