Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

în ultimul timp ascult în prostie muzică românească (d-aia mai acana, cum ar zice probabil domnul vladimir proca), aşa că m-am gândit eu ca o zână să scriu oleacă despre soliştii vocali din a noastră ţărişoară care îmi plac cel mai şi cel mai mult la momentul ăsta. nu e top, e doar o listă (ordinea în care apar fiind aproximativ cronologică), alegerile sunt pur personale, deci subiective, şi vă anunţ de pe acum că o să mă limitez la zece.

pe locuri, fiţi gata, start.

* dan amariei (ocs)

începem cu ăia clasici, vorba ceea. şi nici nu prea aveam cum să îl omit, ţinând cont cât de mult au însemnat şi continuă să însemne ocs pentru mine. casetele ascultate în întuneric, noaptea târziu, cu plapuma trasă peste cap şi căşti vârâte în casetofon, să nu mă prindă maică-mea că nu dorm. primele concerte la care am fost şi uluiala aia tembelă la contactul cu decibelii. vocea cu o amprentă atât de personală că o recunoşteam dintr-o mie. zâmbetul care încă îmi mai apare pe chip ori de câte ori se aude o melodie ocs într-un bar. plecăciuni forever and ever.

* doru trăscău (ab4, the mono jacks)

sau cel de-al doilea pilon al tinereţii leilanei. încă mai am caseta cu „toxic”, cu coperta lipită şi ruptă din cauza umezelii pe care o trăgea de la florile maică-mii (avea maică-mea un talent neînchipuit în a-mi uda şi casetele o dată cu florile). tot de la ab4 am şi primul cd cumpărat vreodată de mine independent de vreo revistă, cd pe care mă dădeam de ceasul morţii că nu aveam la ce să îl ascult (am izbutit să ascult „broken trust” la mine acasă de-abia când s-a îndurat o colegă să mi-l copieze pe casetă). şi încă îmi mai amintesc bucuria cu care am ascultat prima oară „maria” la radio – nu ştiam ce trupă era, dar, la dracu’, era doru! doru cu vocea aia a lui fenomenală, care se bucură însă rareori, din păcate, de un sunet cu adevărat decent în concertele live.

* dan byron (kumm, urma, byron)

la primul meu concert live kumm, undeva în primăvara lui 2007, byron deja părăsise trupa. însă prima piesă ascultată (care-a fost fie „1000 de chipuri”, fie „butterflies”), era cu el la voce. mi-a plăcut tare de tot încă de la început, dar nu am realizat cu adevărat cât de bine poate să cânte, până nu l-am văzut live, făcând atâtea acrobaţii cu vocea, încât efectiv primul meu impuls a fost să ridic braţele în aer, să dau capul pe spate şi să urlu „CUM, FRATE, CUM AŞA CEVA? NU, EU RENUNŢ, MĂ DUC SĂ STAU ÎNTR-UN COLŢ PE VECIE ŞI SĂ PLÂNG ASCULTÂNDU-L PE ACEST OM!” pentru că e ATÂT de bun. şi nu, de pe cd-uri şi mp3-uri nu îţi dai seama cât de bun e de fapt.

* radu osaciuc (sophisticated lemons)

pe ăsta micu’ l-am văzut cu restul lămâilor la un concert ocs prima şi prima dată. avea părul în ochi, skinny jeans şi era foarte timorat. între timp a crescut, a devenit mult, mult mai comunicativ şi mai îndrăzneţ, dar vocea lui a rămas la fel de limpede şi de faină ca atunci când era micuţ. şi să ştiţi că încă aştept să le adaug (lui şi alor săi colegi, desigur) albumul la colecţia mea restrânsă.

* andrei haţegan (the amsterdams, we singing colors)

să ne înţelegem, omul ăsta a reuşit două performanţe greu de înfăptuit, şi anume să mă facă să devin fanul ambelor sale formaţii în timpul unor concerte live. peste cele mai multe trupe pe care le văd live trec cu un „whatever, nu mă omor, ar trebui să ascult o piesă trasă în studio şi poate-poate…” ei bine, cu el s-a întâmplat fix pe dos, şi asta pentru că atât el cât şi colegii lui cântă cu o plăcere greu de imaginat şi au energie cât o sută de iepuraşi duracell. personal, nu îmi imaginez cum e posibil să mergi la un concert the amsterdams ori we singing colors şi să nu te încânte. poate doar dacă sonorizarea e de rahat. altfel nu îmi explic.

* roxana niculae (we singing colors)

cineva i-a zis la un moment dat roxanei că are o voce de pe altă lume. subscriu. şi cam atât, n-are rost să o dau în diverse. mai bine veniţi să o auziţi, să nu ziceţi că mănânc eu merdenele aiurea-n pom. serios.

* paul ballo (hot casandra)

acest dialog a avut loc pe vremea când paul bătea la tobe în kumm, după un concert în care cântase cu vocea pe piesa „different parties”.

eu: de ce dracu’ te-ai făcut toboşar când ai vocea pe care o ai?
el: pentru că am vrut să lovesc chestii pentru a-mi câştiga existenţa.

între timp s-a reprofilat. 😀

* gabriel „gaben” cherlia (persona)

trupa asta mi-a picat cu tronc când am auzit „head on the door” la radio (iniţial nici nu m-am prins că e trupă românească). gaben sună de parcă cântă mereu cu zâmbetul pe buze. vocea lui mă duce mereu cu gândul la zile însorite de primăvară şi vară, când pe cer nu e niciun nor, când vântul de abia adie şi îţi simţi inima uşoară. şi totodată mă face să mă zgârii pe ochi la gândul că oamenii-s din timişoara şi deci dau prin măreaţa capitală din an în paşte.

* andrei „robin” proca (robin and the backstabbers)

robin are o voce foarte, foarte personală, cântă „ca şi cum ar avea nisip pe corzile vocale”, ca să îl citez pe mihai dinu. e vocea unui om care îţi spune o poveste importantă, intimă şi dureroasă, ale cărei nuanţe nu le poţi pătrunde niciodată în întregime. e vocea unor sentimente tumultoase, a unei lupte niciodată încheiate, a unor conflicte ce nu se rezolvă niciodată cu adevărat. e vocea unei formaţii pe care după ce-o asculţi rămâi cu gândul că „nu ştiu exact ce-a fost asta, dar mi-a plăcut. REPEAT! REPEAT!”

* luiza popescu (yelllow)

o fată zveltă, zâmbăreaţă tare, şarmantă foc, care atunci când se pune pe cântat te face să îţi culegi maxilarul inferior din praful de pe jos. în paranteză fie zis, yelllow, deşi mititei încă, investesc în imaginea trupei şi se vede. bonus points here as well.

aşa, am ajuns la finish. lista nu e completă, mereu o să mai apară altcineva, mereu vor fi momente în care voi asculta o trupă în detrimentul alteia. but that’s it for now. ^_^

Anunțuri