Etichete

, , , , , , , , ,

a fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti.

a fost odată un teatru de vară aflat într-un parc pe nume herăstrău şi o formaţie frumoasă care s-a gândit să ne extragă pe noi, ascultătorii lor, din jungla cluburilor pline de fum, uneori chiar de fumuri, şi să ne-azvârle în bătaia soarelui, la aer curat.

formaţia cu pricina era chiar robin and the backstabbers, iar dintre fani făcea parte şi a voastră leilana, care citise în stele (adică pe site-urile meteo) că mare vijelie avea să bată în ziua concertului. nu-i vorbă, că doar nu o speria pe ea o ploicică (mai înfruntase aşa ceva cu brio şi la b’esfest, şi la suede), dar se temea de grindină. totuşi, şi-a luat inima în dinţi şi pelerina de ploaie în geantă şi s-a dus zi de primăvară până-n seară pe bulevard până a ajuns la loc cu verdeaţă şi lumină de-abia strecurată printre nori. plus beton şi scaune, dar asta e partea mai prozaică.

pe scenă, cărămizi plutitoare, în jur, oameni într-un du-te vino continuu, în geanta mea, un tricou robin and the backstabbers şi o carte poştală aşijderea, deasupra, un soare care nu îndrăznea să îşi arate faţa.

prologul poveştii l-au istorisit theory of mind, trupa aceea frumoasă din cluj de care nu am apucat să vă povestesc aici pe blog. ne-au cântat despre nori care se topesc (cei de pe cer, din păcate sau din fericire, nu s-au topit) şi ochi căprui (melodie care m-a făcut să dansez printre betoane) şi multe alte chestii frumoase. m-au lăsat cu dorinţa de a-i vedea o dată, şi încă o dată, şi încă o dată, şi încă o dată…

dar urmau robin and the backstabbers, aşa că m-am apropiat de scenă, ignorând complet scaunele din jur. deja stătea să plouă. din fericire… pelerină.

şi au venit toţi şase, şi au început să ne cânte, iar noi stăteam cu inimile deschise şi îi ascultam.

şi am auzit o „cristina” periată, scuturată, reorchestrată alături de andreas de la pixels. şi un remix de mai mare dragul la „sat după sat”, cu gojira in charge. şi o „nataşa” cântată dureros de frumos cu aylin.

plus nişte coveruri.

şi am atârnat în „spnzrtr”, şi am strigat după soare, fie el şi cu dinţi, care lipsea însă la apel, şi am avut parte de nişte „broken high heels” (fără versuri) şi „în trei minute maşina 682” şi „iguana făcătoare de minuni” şi „marele zgomot” şi toate celelalte.

şi la un moment dat a început să plouă torenţial, cu tunete şi fulgere. cred că din cauză că zeii erau geloşi că, având chestii divine de rezolvat, nu puteau să participe şi ei la concert. şi înainte să îmi dau seama prea bine ce s-a întâmplat, eram până la glezne în apă călduţă, şi mi-am dat jos gluga şi am dansat în ploaie cu ceilalţi.

iar în vremea asta robin cita din geneza şi îl striga pe noe.

şi m-am refugiat la un moment dat pe o treaptă de piatră, dar apoi mi-am zis „la dracu'”, şi m-am întors aproape de ei, ignorând cu voioşie totală băltoaca în care călcam şi zâmbind la vederea lui vladi, care lăsase tobele şi dansa pe marginea scenei.

şi ei au plecat, apoi au revenit şi ne-au mai încântat cu un „kriminaal” şi cu un „sat după sat”. şi pe urmă ne-au făcut plecăciuni, şi erau (eram) cu toţii atât de frumoşi, şi robin ne-a amintit de porumbelul eliberat de noe care nu s-a mai întors.

şi aşa s-a scris epilogul concertului, iar eu nu mai am de spus decât că în seara aceea în teatrul de vară, măcar pentru o clipă, chiar am crezut că vom trăi fericiţi cu toţii până la adânci bătrâneţi.

Anunțuri