Etichete

, , , , ,

frate-meu are un principiu foarte sănătos şi de bun-simţ în ceea ce priveşte oamenii: e de părere că încrederea se câştigă, nu se acordă. raţional vorbind, îi dau dreptate. emoţional însă, pur şi simplu nu mă pot conforma. am tendinţa să mă împrietenesc foarte uşor cu oamenii, plus impresia totalmente greşită că toţi oamenii la care ţin sunt frumoşi, minunaţi şi nu mi-ar face niciodată rău.

mi-am luat-o peste bot de vreo trei ori până acum de la oameni la care ţineam mult, şi cu toţi am rupt relaţiile definitiv. partea nasoală e că întotdeauna, dar absolut întotdeauna, mă doare de mor. cu goluri în stomac, lacrimi, frământări de genul „dar cu ce am greşit atât de rău să păţesc asta?” şi veşnica şi idioata întrebare: „dar cum poate face un om aşa ceva?” (zic „idioată” pentru că sunt foarte puţine lucruri nasoale pe lumea asta pe care oamenii nu le pot face).

după care vine frate-meu şi îmi spune „mă, eu ţi-am zis că sunt exageraţi/încuiaţi/cretini.” da, fireşte, nu e ca şi cum eu nu le observ defectele, problema e că fac prostia să trec peste ele cu un „dar în esenţă sunt de treabă şi ţin la mine, iar eu la ei, aşa că nu mi-ar face niciodată rău.”

oh, sfântă naivitate.

dar să lăsăm lovitul capului de pragul de sus şi turnatul cenuşii în creştet (deşi nu strică din când în când) şi mai bine un cântec frumos să ascultăm. e de la robin and the backstabbers, pe care i-am văzut iar pe ploaie, săptămâna trecută. de fapt, ce zic eu ploaie, că era potop în toată regula, mai ceva ca la marele concert din mai de care v-am istorisit pe blog. 😀

deci, iată „la izvorul nr. 10 din borsec, acolo am şezut şi am plâns”.

Anunțuri