Etichete

, , , ,

trec (iar) printr-o perioadă în care winampul (şi creierul meu, în general) nu mai ştie mare lucru în afară de pink floyd şi syd barrett. sigur, la asta s-ar prea putea să contribuie şi faptul că într-o lună şi ceva îl văd pe roger waters live (highlightul verii, fără îndoială, nici măcar summer well nu se ridică, în opinia mea, la înălţimea acestui eveniment).

povestea lui barrett mă fascinează de când am aflat-o prima dată, în urmă cu ani de zile. muzicianul care a fost primul solist pink floyd, creatorul unor cântece precum „arnold layne” şi „see emily play”, a două albume solo dureros de frumoase şi al minunatului „the piper at the gates of dawn”, al doilea cel mai mişto album pink floyd, în ierarhia mea personală (primul fiind, absolut previzibil, „the wall”), şi al cărui creier a sfârşit prin a se scurcircuita, făcându-l în final să taie orice legătură nu doar cu pink floyd, ci cu tot trecutul lui de muzician.

mulţi îşi pun întrebarea dacă syd barrett era cu adevărat nebun. în cartea „rosso floyd” a lui michele mari, se sugerează la un moment dat că colapsul mental al lui syd s-a datorat casei de discuri, producătorilor şi colegilor care au exercitat o presiune mult prea mare asupra lui. sigur, „rosso floyd” este cam 50% ficţiune, aşa că teoria asta nu trebuie luată foarte în serios. personal, sunt de părere că syd barrett nu şi-ar fi găsit locul în istoria pink floyd, aşa cum a fost ea ulterior scrisă de roger waters & co, pentru simplul motiv că nu părea genul care să aibă ambiţii atât de mari. cred că totul a mers perfect pentru el până la punctul în care şi-a dat seama că nu se mai simte confortabil cântând. cred că, în subconştient, a vrut să scape de ceea ce începea să devină pink floyd, însă ruptura în sine l-a durut enorm (după cum se poate vedea din versurile de la „jugband blues”, una dintre cele mai dureroase melodii scrise de el, şi ultima compusă pentru pink floyd).

spectrul lui syd a continuat să plutească peste pink floyd şi după retragerea lui fizică. era acolo fără să fie de fapt acolo. la fel ca şi în momentul vizitei lui la abbey road, în 1975, când foştii lui colegi de formaţie nici măcar nu l-au recunoscut, atât de mult se schimbase. până la moartea lui, în 2006, nimeni nu a mai luat legătura cu el. roger waters mărturisea, într-un documentar produs de BBC, că ar vrea să îl viziteze pe syd, însă evită să o facă, pentru că ştie că lui syd nu i-ar face plăcere şi că nu îşi doreşte decât să fie lăsat în pace.

noi, fanii, am rămas cu melodiile şi cu acel syd din 1964, care cânta într-o trupă ce tocmai îşi schimbase numele din the tea spot în the pink floyd, şi care scria scrisori de dragoste pe hârtie roz prietenei lui, jenny. noi nu îl vom cunoaşte niciodată cu adevărat pe syd barrett, îi vom cunoaşte doar legenda. şi ne vom întreba întotdeauna „dar dacă…?”

Anunțuri