Etichete

, , , , , ,

disclaimer: este foarte posibil ca acum două seri să fi murit, iar fantoma mea să fie cea care se ocupă de scrierea acestui post.

dacă mă cunoașteţi sau dacă mă citiţi (aşa, din an în paşte, când mai binevoiesc să scriu pe aici), probabil vă închipuiți efectul pe care l-a avut asupra mea știrea că robin and the backstabbers și moebius aveau să concerteze în aceeași seară, pe aceeași scenă. da, a fost o reacție de genul ASDFGHJKL, și da, mi-am petrecut toată ziua de joi cu capul în nori pufoși și roz, în așteptarea marelui concert.

nu mai trebuie să zic că, fiind vorba de ratb (nu regia, ci frumoasa trupă care mai are un pic și împlinește patru ani de la primul concert) și având în vedere și faptul că aceștia nu mai cântaseră în bucurești de câteva secole (exagerez, dar înțelegeți voi), oamenii stăteau ciopor în holul din control ca să intre în sala de concert. deși am ajuns mult mai devreme decât o fac de obicei, tot am fost silită să aștept un pic atât la garderobă, cât și ca să primesc brățara de acces. ulterior, am aflat că la un moment dat, porțile s-au închis, ghinioniștii întârziați fiind siliți să se îndrepte către alte zări.

însoțită de prietena mădă și de frate-meu, m-am strecurat în sală după ce am rezervat un tricou robin and the backstabbers pentru raluca c de la iași. înăuntru, puhoi de lume (deja) și o droaie de oameni pe care îi știam. ne-am postat rapid în fața scenei (dacă nu ne mişcam repede, nu am mai fi avut nicio șansă să ajungem acolo, ținând cont de mărimea fandomului robin and the backstabbers) și am așteptat să înceapă moebius, în timp ce eu repetam întruna (pentru urechile lui mădă) „băi, ştii cât de tari sunt? o să îţi placă enorm!”

şi au apărut moebius. paranteză.

îi ştiu din octombrie, de când am avut fericita inspiraţie să calc pe la silver church pentru evenimentul propunere radio guerrilla. eram acolo pentru că îmi făcuseră cu ochiul de pe afiş theory of mind, pe care îi ascultasem în repetate rânduri. numele celor de la moebius îmi mai şuierase pe lângă urechi cu ocazia festivalului femei pe mătăsari, organizat de iulian, dar atunci nu izbutisem să îi văd. nu avusesem curiozitatea să caut nicio piesă, şi efectiv habar nu aveam la ce să mă aştept. eram, mai mult sau mai puţin, setată pe ideea de „generic nice music”, aşa cum şedeam acolo, într-un colţ de silver, umblând de zor pe facebook de pe al meu telefon.

ei, şi se suie băieţii pe scenă şi intră direct în „stranger”, şi ăsta a fost momentul în care am ridicat ochii din telefonul mobil, cu urechile transformate în nişte pâlnii imense, cu ochii cât cepele şi cu o întrebare zugrăvită pe toată faţa: „cine sunteţi voi şi unde dracu’ am fost până acum de nu v-am auzit?”

închidere de paranteză. vi se pare că exagerez eu? aflaţi că la control, majoritatea celor din jurul meu au purces la aplauze şi urale fix după ce s-a terminat prima piesă a băieţilor. şi ascultaţi aici la mine, că am fost la multe concerte la viaţa mea: este o diferenţă între aplauzele politicoase, gen „hai să apreciem că fac oamenii ăştia act de prezenţă aici şi ne cântă ceva să nu ne plictisim până intră headlinerii”, respectiv „wow, ne place ce auzim, oamenii ăştia sunt chiar mişto!” iar moebius au avut parte de cel de-al doilea tip de aplauze. era un tip în spatele lui mădă care a fost extrem de entuziasmat, strigând din toţi plămânii „bravo” în vreo trei-patru rânduri.

căldura publicului s-a reflectat copios pe scenă; i-am surprins pe băieţi zâmbind în mai multe rânduri, în mod evident plăcut surprinşi de reacţiile din jur. creme de la creme pentru mine au fost „stranger”, „lorelei” (a.k.a. „german siren” sau „cântecul cu care m-aş mărita, dacă ar fi posibil să te căsătoreşti cu cântece”) şi, bineînţeles, „kailash” (google the video, kthxbai).

aproape că mi-aş fi dorit să nu se mai termine, atât de fain a fost, dar urmau robin and the backstabbers şi, în faţă, fandomul strângea rândurile. ei, şi au ieşit moebius de pe scenă şi s-a lăsat întunericul, iar după o vreme în care un tip de la sunet a bâjbâit pe scenă şi noi cei din faţă i-am făcut cât de cât lumină cu telefoanele mobile, în control a început să răsune vocea lui miron-radu paraschivescu, recitând „rică”. pentru că robin & co. nu pot să lipsească luni întregi de pe scenă fără a reveni în stil mare.

şi la un moment dat s-au urcat cei şase pe scenă, îmbrăcaţi în stil mare, într-un fel de tunici militare (oare, oare?) de culoare roşie, în uralele celor prezenţi. şi după ce vocea lui paraschivescu a tăcut, s-au lansat în „scafandru, regizor, cosmonaut”, cea mai tare piesă ever (robin dixit), care va apărea pe viitorul album al formaţiei, anume „arhanghel’sk”.

şi de-acolo, piese pe care le ştiam, unele având versuri la care mă mai încurcam, dar overall frumuseţe pură şi fericire cât cuprinde. şi iubirea mea pentru ei şi muzica lor crescând şi ameninţând să umple tot pământul. un telefon dat ralucăi în timpul „nataşei” (ca să audă iaşiul cum se distrează bucureştiul), fotografii făcute de andrei în timp ce întreaga sală cânta „iguana” cu robin, „ooo”-uri insistente după „vânătoarea regală”, uşoară enervare la microfonul care ţiuia neverosimil în timpul „cristinei”, flor(ent)in care aproape şoptea „kriminaal”, aproape lacrimi la „marele zgomot”, sărituri dezordonate la „în trei minute” (cu scuze sincere celor pe care i-am călcat pe picioare). şi robin, încheind absolut superb cu „arhanghel’sk”.

am citit astăzi un text al cuiva care spunea că regretă întrucâtva vremurile în care robin and the backstabbers cântau unui public mai restrâns. ei bine, eu nu le regret deloc, pentru că am fost la prea multe concerte de genul. şi vreau ca formaţiile care mi-s dragi să umple cluburi. să afle cât mai multă lume despre cât de faine sunt şi să se bată pe biletele la concertele lor. nu-mi pasă că mă înghesuie lumea, nu-mi pasă că mă calcă pe picioare, nu-mi pasă că se face cald şi transpir. (mă rog, dacă eşti ca tipul care mai avea puţin şi se suia pe scenă, zbierând în cel mai fals mod cu putinţă versurile şi având impresia că faptul că ne mai văzusem înainte la concerte îi dădea dreptul să mă ia în braţe şi să îmi urle în ureche, atunci s-ar putea să mă calci pe nervi grav – dar asta e altă poveste, una care nu îşi are locul aici, pentru că… „fericire pentru toată lumea şi hai să nu plece nimeni supărat”)

robin and the backstabbers au ajuns la stadiul de umplut cluburi. şi vreau să meargă şi mai departe de atât. să îi ştie toată lumea. şi să îi iubească şi mai mulţi oameni decât acum. ştiu că e posibil.

am plecat de la control frântă, dar fericită, şi aşteptând cu nerăbdare următorul capitol live din „stalingrad”. între timp, în studio se scrie volumul doi din „bacovia overdrive”. povestea continuă.

Anunțuri