Etichete

, , , , , ,

sunt o lepră totală, okay? știam de concertul ăsta de la summer well, când m-am întâlnit întâmplător cu dan (da, o să scriu și despre summer well la un moment dat, sau cel puțin așa sper). nu am ajuns însă la timp și am ratat începutul. eram la o terasă cu niște prieteni și deja începuse când am sosit și noi într-un târziu în poiana aia din cișmigiu aflată la doi pași de niște blocuri ai căror locatari, din ce am înțeles, au demarat o petiție pentru oprirea decibelilor (și implicit, mutarea evenimentului „copacul cu cărți”, în cadrul căruia s-a desfășurat concertul) în anul ce urmează.

deci stăteam acolo în parc, sau, mai bine zis, mă zbânțuiam în rochie lungă cu flori. că de, aveam serviciu a doua zi. m-a prins concertul ăsta fix pe final de vacanță, nu că aș fi avut cine știe ce vacanță. o săptămână și un pic. era cald, nici vorbă de ploaia asta enervantă de acum.

și aveam așa:

13-14 ani, și așteptam să se întâmple ceva, și auzeam vorbe despre școală și plictiseală în ritm de odă, mutată din piața romană în cișmigiu.

15 ani, copil rebel care stă lipit de atomic tv, uită-te doar în oglindă mai bine, și înalț palma, ritmul melodiei bate în ritmul inimii mele.

17 ani, și râdeam, ai mai zis asta odată, urlă publicul spre dan la „ia-te de pe jos”, mereu mi-a plăcut când oamenii se iau singuri peste picior.

18 ani, cine e de vină? nimeni, toți. nostalgie insuportabilă.

20 de ani și-un pic, și mă reconectam la modul xcelent cu muzica ocs, deși mi se zicea să nu încerc așa ceva acasă.

apoi noaptea din colectiv, cu drag enorm de „pandora”, de „caută”, de „baloane de săpun”. mama voastră de visători, tot aici sunteți?

și urlam sacadat cu toți oamenii din public „ocs, ocs” și îmi dădeam capul pe spate, și îmi înălțam mâinile cu același zâmbet de la 13, de la 14, de la 15, de la 17, de la 18, de la 20 și ceva de ani. un zâmbet cu care am rămas după ce s-a așternut liniștea și oamenii s-au risipit pe la casele lor.

etern recunoscătoare.

Anunțuri