Etichete

, , ,

când am aflat, urcam pe scări să mai iau o gură de aer, ultima oară înainte de concertul care sta să-nceapă. ajunsesem cam târziu, norocul meu că știam de la formație că avea să se cânte de-abia după miezul nopții. era frumos, deja zburasem de la masă la masă, din om în om, eram prinsă în atmosferă. cu doar câteva ore înainte vorbisem cu a. pe facebook, care mă rugase să mă asigur că eu și prietena fotografă fusesem puse pe listă la concert. îi urasem să se distreze la goodbye to gravity. ea îmi urase același lucru și adăugase, înainte să apuc să o fac eu, că poate ne vedem la o bere după.

și fix când mai aveam puțin să ajung afară, frate-meu mă ajunge el din urmă cu telefonul în mână și-mi zice: „ai auzit? explozie la colectiv.”

mi-a stat inima-n gât.

două apeluri telefonice neizbutite mai târziu, s-a confirmat, a. era internată. ea, și alți cunoscuți. apăruseră liste cu răniți pe facebook. muriseră deja oameni. nu fusese explozie, ci incendiu. era grav. am clacat. am plâns în stradă. am înjurat. toate pe muzica care începuse să răsune din clubul unde eram, căci formația nu aflase încă.

era așa absurd. tocmai acolo, tocmai în locul acela unde nu mă gândisem niciodată că se poate întâmpla ceva rău, unde mă simțisem mereu în siguranță, fiindcă nu era la subsol, spre deosebire de alte spelunci din centrul vechi. dar sentimentul meu de siguranță fusese o iluzie. clubul era plin de materiale inflamabile. tavanul căzuse arzând în bucăți pe toți cei de acolo. oamenii se călcaseră în picioare la ieșire. ne uitam unii la alții, noi, cei care aflaseră, și știam că am fi putut fi noi în locul victimelor, și că era pură întâmplare că nu fusesem.

am râs isteric în seara aia, nu puteam face altceva. plânsul a venit după. când am înțeles că există oameni cu care nu mă voi mai vedea nicicând pe la concerte. când am priceput că prietenii mei treceau prin dureri oribile în spital și eu nu aveam cum să le alin chinul. când au fost minus 27, apoi minus 32, minus 39, minus 42, minus 44, minus 45, minus 46. când am înțeles măsura propriei iresponsabilități.

ce-a mai fost apoi știți bine, căci s-au tot scris, spus și făcut lucruri.

nu mai am nimic de adăugat, decât poate o speranță într-un miracol pentru toți cei care încă luptă pentru viață.

și dorința de a mă vedea cu a. la o bere (sau ce vrea ea) după. indiferent când va fi acest după.

Anunțuri