Etichete

, , , , , , ,

pe vremea când de-abia m-apucasem de ascultat placebo, citeam grămezi de interviuri cu ei, în încercarea de a înțelege ceva mai bine oamenii din spatele pieselor fascinante pe care le ascultam. și într-unul din acele interviuri, am văzut că molko se declara fan sonic youth. așa că evident, de îndată ce am căpătat access la internet, m-am apucat să caut și eu piese sonic youth, să văd ce anume era atât de mișto la ei.

nu e nevoie să mai spun că m-au cucerit de la primul riff turbat de chitară pe care l-am auzit. cel mai frumos zgomot ever. mă fascinau în special thurston moore și kim gordon, cuplul de aur al rockului alternativ, oamenii care demonstrau puștilor așa ca mine că uite frate, chiar există iubire adevărată pe lumea asta și uite, doi oameni se pot căsători, pot face un copil și să fie și rock staruri care scot piese demențiale.

(da, țeapă, că în 2011 au anunțat divorțul și ulterior kim a mărturisit că principalul motiv îl reprezenta aventura extraconjugală a lui thurston la care acesta nu voise să renunțe nici în ruptul capului. which is shitty. de acord, ceea ce se petrece în interiorul unui cuplu e cunoscut numai de cei doi, dar bro, ffs, dacă ești nefericit în căsnicie, comunică cu partenerul tău. separați-vă dacă nu mai merge. dar nu îl minți pe celălalt că totul e okay în timp ce tu îți freci organele genitale de altcineva. serios. și, mai ales, nu te victimiza după aia și nu pretinde că nu înțelegi motivul pentru care s-a despărțit trupa din care făceați amândoi parte. and yes, i am still bitter because sonic youth broke up. rant over.)

trecând peste asta, din punct de vedere muzical thurston moore rămâne thurston moore, omul care a făcut parte ani de zile din una din cele mai mișto trupe de alternative din lume. așa că nu am putut rata ocazia de a-l asculta live în control la aniversarea de opt ani a clubului.

m-am cam speriat când am ajuns acolo – era vreo opt și jumătate, eu venisem fix de la birou, cu bilet luat frumos în avans, și când colo am dat peste o sală aproape goală. bine, erau mulți oameni pe terasă la țigară, dar nu mi s-a părut că ar fi umplut clubul dacă ar fi intrat. posibil ca ăsta să fi fost și motivul pentru care the kvb, duo-ul din deschidere, a apărut cu întârziere pe scenă.

le ascultasem ultimul album chiar în ziua aia la muncă în căști, mi s-au părut super sympa. bine, aveau și niște mutre drăgălașe, fapt de care partea mea un pic mai superficială s-a lăsat impresionată, dar și piesele au sunat bine. în lumea mea pur și simplu nu ai cum să dai greș cu combinația de synth + ethereal vocals. shoegaze rulz forever. mi-a plăcut așa de mult de ei că m-am dus după aia și le-am cumpărat albumul, ceea ce vă recomand și vouă, mai ales că oamenii au lucrat și cu joe dilworth (ex stereolab).

spre marea mea încântare, în timpul concertului the kvb și după m-am trezit că în jur se adunau din ce în ce mai mulți oameni, astfel încât înainte să se urce thurston cu trupa pe scenă aproape că nu mai aveam loc să mă mișc. dar nu conta, eram super entuziasmată, mai ales că alături de thurston avea să cânte și debbie googe de la my bloody valentine, o altă iubire muzicală de-a mea.

și aveam dreptate să fiu entuziasmată. fraților. dragilor. a fost absolut magic.

am savurat fiecare moment, în special „speak to the wild”, piesa care îmi căzuse cel mai mult cu tronc din tot ce ascultasem de la thurston. vă zic, nu degeaba a apărut omul ăsta pe listele cu cei mai mișto chitariști ai tuturor timpurilor întocmite de rolling stone și spin. concertul ăsta a meritat absolut fiecare bănuț pe care l-am dat, adică ce zic eu, aș fi dat și dublu dacă era nevoie.

a fost unul din concertele alea care scoate absolut tot din tine și pune muzică în loc. a doua zi nu am putut asculta decât sonic youth și thurston și am fredonat întruna pe hol la muncă „the king has come to join the band”. dar nu pot să vă explic așa cum trebuie, nu am eu atâta talent pentru asta, trebuia să fiți acolo să vedeți.

nici acum nu mi-am dat jos brățara de hârtie de la mână și am un tricou care e mult prea mare pentru mine. dar trebuia să cumpăr ceva să îmi amintească de concertul ăsta, nu se putea altfel.

încă îmi mai răsună în cap aplauzele și strigătele publicului de la fiecare pauză, încă mai simt oamenii care făceau pogo în spatele meu și încă mai văd momentul în care thurston s-a apucat să se plimbe prin mulțime cu microfonul, îndemnând oamenii să urle în el. „let’s do it again sometime”, a zis la final și da, dacă mai puteți să îl chemați, dragi organizatori de concerte, vă rog să faceți asta, neapărat.

Anunțuri