Etichete

, ,

văd mereu oameni cu bandaje compresive pe la concerte, cu urme de arsuri pe față, pe cap.

știu cine sunt și de unde vin.

întotdeauna. și nu greșesc niciodată.

nici nu știu dacă am voie sau dacă am dreptul să scriu despre colectiv sau despre ce simt eu la un an de colectiv. la urma urmei, nu am fost acolo. prietenii mei au fost. eu nu. regret că au fost ei cei care au trecut prin asta.

în zilele alea intram pe internet și, între un click și altul, mai murea cineva. și din când în când un dezaxat în comentarii ne făcea sataniști și spunea că am meritat-o. regret că am citit comentariile.

nu m-am simțit niciodată în viața mea mai neputincioasă și inutilă ca atunci când am aflat la ce spital erau prietenii mei și că nu, nimeni nu putea să îmi spună în ce stare erau exact. nici măcar sânge nu puteam dona, nu eram suficient de sănătoasă pentru așa ceva. regret că nu sunt mai sănătoasă.

puteam doar să stau să aștept și să sper într-o minune. să nu mai moară unul. te rog, fă să se oprească aici, să nu fie peste șaizeci. dar au fost. autoritățile române i-au omorât cu zile pe prietenii prietenilor mei. iar acum aceiași oameni care au gestionat oribil situația în zilele noastre ne cer să îi votăm și vorbesc de conspirații. și unii chiar îi cred. urăsc țara asta. regret existența ei.

regret că nu am ascultat goodbye to gravity înainte de tragedie.

regret că nu am vorbit cu oameni cu care îmi zâmbeam pe la concerte și care acum sunt morți.

regret că nu am o baghetă magică cu care să vă vindec rănile, să vă șterg amintirile îngrozitoare, să îi readuc la viață pe cei pe care i-ați pierdut.

regret.

 

Anunțuri