Etichete

, , , , , ,

marți seara, prima zi de muncă de după vacanță. n-o să credeți, dar aveam o dispoziție superbă. de sărbători am stat numai și numai în casă, fix ca o plăcintă. mno, aveam nevoie de ceva odihnă, ce-i drept, dar parcă a fost totuși un pic cam prea multă. așa că am fost fericită să revin între betoanele de la pipera. măcar mă mai plimb și eu puțin, nu?

oricum, motivul principal al bunei dispoziții a fost reprezentat de concertul robin and the backstabbers de la berăria h, primul concert pe 2017. nu pot să zic că mă omor după berărie ca loc de concerte, dar ca spațiu în sine e tare, ca un fel de oraș în oraș. iar de ratb nu vă mai zic cât de tare îmi place, că știți deja. sau, mă rog, ar trebui să știți.

am vrut să fac o nebunie pentru primul concert al anului, așa că după ce-am ieșit de la birou, m-am cărat rapid acasă și mi-am pus pe cap o perucă lungă bleu pe care o mai purtasem o singură dată, pentru un cosplay care cred eu că mi-a ieșit chiar mișto. a fost super să ies cu ea p-afară, că nu mai aveam nevoie nici de căciulă, nici de fular. la concert a fost nițel cam problematic, că nu e chiar minunat să stai cu o chestie sintetică pe cap, dar deh, ne sacrificăm pentru estetică, ca să spun așa.

așa că iată-mă cu gâtul strâmbat înspre scenă (fiindcă scena din berărie este mega înaltă), încadrată de două amice, holbându-mă cu admirație spre formație. și în jurul meu o droaie de oameni tineri (mai tineri ca mine adică). nu m-am uitat la ceas să văd exact când a început concertul, dar nu cred să se fi întârziat prea mult față de ora stabilită.

trebuie să menționez că înainte de concertul de aseară, îi văzusem ultima oară pe ratb în decembrie anul trecut, în (noul) expirat, un loc care mi-a picat cu tronc de prima oară când am pus piciorul în el. și vai de capul meu, ce concert fain a fost ăla, mi-au cântat și „muzică în cântece”, și „kriminaal”, și „paris/dakar”, ba a mai fost și sold-out pe deasupra. așa că ștacheta era ridicată destul de sus.

concertul de aseară nu l-a depășit pe ăla din expirat ca awesomeness (și aici mă refer mai ales la setlist), dar a avut un vibe super. n-am putut să mă zbânțui prea tare din motive de perucă (of, estetica asta) și probabil și de bătrânețe (nu mai dansez ca în 2009, să fie clar), dar am savurat totul piesă cu piesă, cu ochii mari și sorbind fiecare mișcare și fiecare gest din direcția scenei. și am dat tonul în câteva rânduri la urlete.

setlistul a fost cel obișnuit, parte din „stalingrad”, parte din „arhanghel’sk”, presărat cu niște bowie („heroes”) și pink floyd („goodbye, cruel world”). am descoperit iarăși că încă mi se mai rupe inima la „marele zgomot”, încă tresar cu fiecare fibră la „spnzrtr”, încă mai urlu OooooooooOoOOOoooooooOOOo pe ritm de „vânătoarea regală”, și încă mai cred că „imperatrix” e una din cele mai epice chestii ever.

nu mi-am dat seama dacă trebuia să mă enervez (dați microfonul mai tareeeee!) sau să mă bucur (ce public fain!) că pe alocuri vocile din public îl cam acopereau pe robin. dar cred că sentimentul general e unul de bucurie. am avut de altfel un moment în care mă uitam pe scenă, la oamenii ăia mișto care își dădeau sufletul cântând în fața mea, și m-a năpădit un val de iubire pentru ei mai intens decât roșul unghiilor de la mâna stângă a lui robin.

în loc de epilog, știți și voi, fericire pentru toată lumea și hai să nu plece nimeni supărat.

Anunțuri