Etichete

, , , , , , , , , , ,

știu de placebo din 1999. sunt fan din 2004.

eram doar o adolescentă când muzica făcută de brian molko & co a venit peste mine ca un tăvălug, mi-a dat două palme zdravene peste ochi și mi-a zis „tot ce ai ascultat până acum e irelevant, de acum înainte trupa asta va fi trupa ta preferată”. erau zilele în care nu aveam internet (negre zile, într-adevăr), și ședeam cu orele pe posturile de muzică doar-doar mai prind un clip de la placebo. am fost cea mai fericită când am găsit o casetă „sleeping with ghosts” într-un hollywood music & film. am ascultat-o-n prostie și-o mai am și acum.

îmi amintesc cum veneam de la meditațiile pentru facultate și cum mă opream la colț, unde era un magazin de televizoare, ca să prind topul de rock de pe mtv românia și să văd „twenty years” pe nenumăratele ecrane de dinăuntru. „twenty years” a fost momentul meu „aha!” în relația cu placebo. mai ascultasem înainte „special needs”, „this picture” și „english summer rain”, dar nu ele m-au făcut fan. „twenty years” m-a făcut, de mi-am scotocit toate revistele de muzică după materiale cu trupa.

așa am ajuns să aștept „meds” cu sufletul la gură. și așa am ajuns să urlu de fericire în sinea mea într-un internet cafe în 2006 atunci când s-a anunțat primul concert placebo în românia. 13 august 2006, arenele romane. aveam nouăsprezece ani și nu puteam să cred că aveam să-mi văd formația preferată live.

unsprezece ani și patru concerte placebo mai târziu, m-am intersectat iarăși cu „twenty years”. mai exact cu „20 years of placebo”, turneul special conceput pentru a sărbători douăzeci de ani de activitate muzicală a formației pe care încă o iubesc și o ascult cel mai mult. să mor de fericire și mai multe nu când s-a spus și că aveau să fie cântate piese care nu se mai auziseră de ani întregi live.

concertul meu placebo numărul cinci avea să fie unul cu totul și cu totul special, mi-am zis.

*

AȘTEPTAREA

28 iunie 2017, arenele romane. e cald, dar o căldură încă tolerabilă, more or less (nu canicula care avea să se instaleze încă de-a doua zi). m-am sacrificat de dragul formației și-am pus pe mine un tricou negru cu emblema lor, așa că soarele mă torturează nemilos. sunt cu grupul de prieteni la intrare (unii-s veniți special de la iași pentru concertul ăsta) în secțiunea dedicată celor cu bilete „the better friend”, adică oamenii care-și luaseră bilete imediat ce s-au pus în vânzare.

mi-amintesc puhoiul de lume din fața arenelor romane din 2006. nu mai e ca atunci, dar lumea care s-a strâns totuși la intrare e entuziasmată. o să fie mișto, i can feel it in my old bones.

și se dă în sfârșit cale liberă publicului, un pic mai târziu decât se specifica în programul de acces, dar e okay, nu am așteptat totuși exagerat de mult. eu și prietenii mei aterizăm undeva în rândurile trei-patru, aproape de scenă. o s-avem vedere bună.

durează cam o oră până soarele coboară în sfârșit sub amfiteatrul arenelor romane și putem și noi să ne simțim mai puțin a cartofi copți în cuptor și mai mult a oameni. niște oameni foarte înghesuiți și transpirați, dar oameni nevertheless. securitatea se mai milostivește și mai împarte apă când și când în rândurile din față.

în deschidere cântă greetings sugar. e bine, că le știu cât de cât piesele, e mai puțin bine că piesele sunt interpretate în varianta aia remixată pe care am ascultat-o în control și după care nu pot să zic că mă omor. îmi plac mult mai mult greetings sugar cu full band și cor de backing vocals pe spate. dar tot cânt cât mă ține gura „dance like a maniac, bitch about the music” și alte versuri o dată cu ei. în jurul meu, din păcate, oamenii nu-s chiar așa de entuziasmați. dar e de înțeles. toți au urechi și ochi doar pentru placebo, care or să intre la nouă și un sfert seara.

după greetings sugar, se urcă staff-ul placebo pe scenă să facă aranjamentele necesare. se aud când și când urale din public. un tip din staff chiar ne încurajează să zbierăm mai tare, și noi ne conformăm. numărăm minutele.

o să văd placebo pentru a cincea oară.

*

„…YOU KNOW, ONE DAY THIS WILL BE EVIDENCE”

e nouă și zece minute când ecranul de pe scenă prinde viață și ne-arată varianta nelansată (până în 2016, când au scos-o placebo de la naftalină) a clipului „every you every me”. știu deja că nu vor cânta piesa în seara asta, așa că m-apuc să cânt cât mă ține gura. și toți cei din jurul meu o dată cu mine.

apoi pe ecran apare o variantă mai lungă a filmulețului ăstuia. the evidence. deja lumea izbucnește în urale și aplauze.

se aud primele acorduri de la „pure morning”, repetate din nou și din nou și din nou, în timp ce pe scenă se urcă trupa de back-up: matt lunn (tobe), angela chan (vioară, clape), bill lloyd (chitară) și nick gavrilovic (chitară, clape).

apoi uralele urcă în volum, căci pe scenă apare stefan olsdal, care salută publicul cu mâna sus.

și apoi lumea explodează de-a binelea, căci brian molko este și el pe scenă, și primele versuri din „pure morning” încep să se reverse înspre noi.

văd placebo pentru a cincea oară. și e minunat.

*

„THIS IS OUR BIRTHDAY PARTY”

e aniversare, și se simte.

nu l-am mai văzut până acum pe molko atât de relaxat pe scenă. nu live, cel puțin, căci clipurile capturate de fani și postate pe youtube îți arată că asta a fost o constantă pe parcursul turneului ăstuia. gesticulează și zâmbește mult. îmi place, îmi dă o stare de bine nemaipomenită.

formația ne plimbă înainte-înapoi prin istorie. din 1998 sărim direct în 2013, cu „loud like love”, apoi și mai aproape de prezent, cu „jesus’ son”. suntem salutați prin vocea lui brian, care zice că-s fericiți să revină. așa sper și eu.

un „soulmates” și un „special needs” mai târziu, avem parte de prima premieră, b-side-ul „lazarus”, care nu s-a mai auzit în niciunul dintre concertele placebo din românia de până acum. „it’s horrid to see you again”, cântă molko cu brațele înspre noi, iar eu zâmbesc cu gura până la urechi.

„too many friends” mă face să mustăcesc de obicei, prea sună a „technology is bad, fire is scary, thomas edison was a witch”, dar în concert uit de toate astea. fucking hell, în 2009 am dansat până și pe „ashtray heart”, o piesă căreia îi dau skip cu regularitate când ascult placebo. „too many friends” e okay pe lângă aia, deși, culmea, inițial nu mi-a plăcut prea tare.

„twenty years”, melodia lansată în 2004, melodia specială pentru mine. „you’re the truth, not i”, cântă molko, și se simte căldura omului care în 2012 le spunea fanilor ce organizaseră o campanie de ziua lui: „you are my band’s lifeblood, without whom we well and truly would be nothing, y’know.”

la „i know” avem parte de niște aplauze și urale prelungite înainte de ultima notă a melodiei, cu un molko care ne încurajează pe tăcute să urlăm din ce în ce mai tare. îmi amintește de un moment din 2009, de la romexpo, când lumea se dezlănțuise într-un mod similar către finalul piesei „battle for the sun”.

facem un du-te vino între trecut și prezent, sărind de la „devil in the details” la „space monkey”, apoi la „exit wounds” (vai, vai, vai) și „protect me from what i want” (vai, vai, vai din nou).

suntem numiți la un moment dat „a fucking amazing audience” de către molko. ca în 2009.

și să-mi stea inima în loc și mai multe nu când pe ecranul din spate apar imagini de arhivă cu david bowie în timp ce formația cântă obsedanta și obsedata „without you i’m nothing”.

revenim la albumul de debut, cu o variantă reorchestrată „36 degrees” și o „lady of the flowers” care mi-ajunge direct la suflet.

după care brian molko ne spune că e momentul să „shake our bits” pentru că s-a încheiat partea melancolică a setului și urmează partea dansantă.

și tot într-un zbucium am ținut-o preț de cinci piese. „for what it’s worth” (chiar dacă „battle” e albumul care-mi place cel mai puțin, tot mă agit când aud piesele live), „slave to the wage”, „special k”, „song to say goodbye” și un „the bitter end” de zile mari.

apoi formația iese pentru prima oară de pe scenă, și are loc un moment magnific. printre urale și aplauze, publicul aprinde lanternele de la telefoane, și arenele romane se umplu de lumini. staff-ul trupei face poze.

trec minute bune, parcă nesfârșite, până revine trupa pe scenă. par impresionați de marea de lumini.

bisul ne catapultează iar zdravăn în trecut. întâi prin piesa mea de suflet, now and forever, „teenage angst”, apoi prin „nancy boy”, una din favoritele fanilor și unul din primele hituri mari placebo, apoi prin „infra-red”, cu care deschiseseră primul concert în românia cu atâția ani în urmă.

ador basul-curcubeu al lui stefan.

nu se mai lasă la fel de așteptați pentru al doilea bis, „running up that hill”. avem parte de niște improvizații absolut superbe ale lui molko. când naiba au trecut aproape două ore de concert? nu știu. plecăciuni, zâmbete, apoi formația dispare de pe scenă. din public se cântă „happy birthday”.

gata, s-a terminat, s-au aprins luminile, staff-ul aruncă bețe și pene de chitări în public. lumea se scurge spre ieșire.

concertul meu placebo cu numărul cinci a fost, într-adevăr, cu totul și cu totul special.

*

ÎN LOC DE ÎNCHEIERE

 

de ieri încoace ascult neîntrerupt placebo. ascult și în timp ce scriu articolul ăsta. și probabil o să mai ascult în draci o perioadă. dintre cele cinci concerte placebo la care am asistat, ăsta și cel din 2009 au fost cele în care i-am simțit cel mai aproape.

n-aș fi crezut în 2004 că o să ajung să îi văd de atâtea ori, dar mă bucur mult că s-a întâmplat.

restul e muzică și poezie.

Anunțuri