the veils: there’s no remedy

Etichete

, , , , , , , , ,

„vin the veils în românia, mergi neapărat să-i vezi”, mi-a zis o prietenă cu aproximativ o săptămână înainte de programatul concert the veils de la expirat. la momentul ăla, deja frecam sârguincios de niște zile cel mai proaspăt album al oamenilor, „total depravity”, pe youtube (trăiască youtube), și găsisem vreo două piese care-mi plăceau mult, așa că am zis că da, firește c-aveam să mă duc să îi văd, mai ales că îi văzusem, tot pe youtube, că făceau frumos și live.

nu știu cum de nu-mi intraseră oamenii ăștia pe radar mai devreme. e unul dintre marile mistere personale ale mele, alături de „de ce nu ai devenit absolut obsedată de placebo în 2003 și-a trebuit să apară ‘twenty years’ ca să devii fan?” dar despre placebo într-un post viitor, promit. până una alta, hai să ne întoarcem la seara în care am devenit de-a binelea fan finn andrews and co.

în deschiderea concertului a cântat alexu and the voices inside, un tip din brașov care tocmai și-a lansat un ep pe numele său „23 minutes of fame”. alexu a fost la un moment dar însoțit pe scenă de meercha. găsiți niște piese pe youtube sau pe soundcloud, dacă vreți să vedeți ce și cum. cred chiar că s-a filmat o bună bucată de concert. uitați-vă să vedeți, mie mi s-a părut drăguț ce-am auzit, dar nu pot spune că e ceva ce aș asculta daily. îmi plac melodiile stripped down pe chitară acustică, dar nici măcar pe nick drake nu îl ascult în fiecare zi, dacă mă-nțelegeți. trebuie să ai un anumit mood pentru așa ceva, iar eu în seara aia eram super excited.

și trebuie să vă spun că entuziasmul meu a fost răsplătit cu vârf și îndesat.

formațiile care-mi atrag atenția în concerte live sunt o categorie aparte. am ajuns să ascult un procent destul de mic din trupele auzite în concert de-a lungul timpului – cele mai multe pur și simplu nu m-au impresionat suficient cât să le împrumut cu regularitate urechile mele. la the veils a fost un pic altfel, pentru că, după cum v-am zis în deschidere, deja făcusem o călătorie prin sonoritățile lor înainte de concert, ba chiar aveam și piese preferate. dar tot m-au dat pe spate cu live-ul complet și iremediabil.

așa cum mă așteptam, majoritatea pieselor cântate au făcut parte de pe cel mai recent album al trupei, „total depravity”. am auzit inclusiv preferatele mele, „low lays the devil” și „swimming with the crocodiles”, care-i frumoasă de plângi, plus „axolotl”, prea-minunat-sinistra melodie care l-a dat pe spate pe lynch suficient de mult încât să o vâre pe coloana sonoră a noului „twin peaks”. și-n urma live-ului am rămas cu o obsesie absolut patologică pentru „a bit on the side”, pe care-am ascultat-o în zilele următoare pe repeat prin drumurile mele în oraș și nu numai.

publicul era foarte atent și prezent, și dansa și cânta de nu se poate, de mi-a fost și jenă că nu știam versurile la toate piesele, dar am eu așa o presimțire c-are să se schimbe situația la posibilele viitoare concerte the veils din românia.

formația a fost wow. în primul rând, s-a auzit foarte bine. în al doilea rând, deși au început concertul un piiiiiiic mai liniștiți, spre final s-au dezlănțuit sonic în cel mai frumos hal. ne-au aruncat zâmbete de pe scenă. aparent nu se așteptau să fie lumea atât de receptivă. solistul finn andrews a și zis către final „let’s do this again sometime”, deci hai să sperăm c-au să ne mai viziteze la un moment dat.

au fost super receptivi cu fanii și post-concert, i-am văzut discutând și făcând poze cu absolut toată lumea care le-o cerea. aș fi făcut și eu o poză cu ei, dar telefonul meu e praf. poate ăsta-i felul zeului telefoanelor de-a-mi spune că trebuie să mi-l schimb, haha.

în loc de concluzie: i have a new favourite band, everyone. și dacă aș fi zărit pe undeva vreo bucățică de merchandise, mi-aș fi cumpărat. dar nu a fost să fie. poate data viitoare.

it’s not the end

Etichete

, , , , , , , ,

acum patru ani și mai bine, scriam articolul ăsta, imediat după ce kumm anunțaseră plecarea lui cătălin mocan din formație. nu mai repet ce-am scris acolo, esența era că omul care fusese la voce de când devenisem eu fan plecase și eram super tristă.

după aia, la un moment dat oamenii au încetat să mai concerteze, și pentru o bună bucată de vreme singurele ocazii în care am mai putut asculta piese kumm live au fost concertele lui oigăn (you rock).

ei bine, în seara asta la caritabil fest s-a întâmplat ceva ce, sincer, nu credeam că avea să se mai întâmple, cel puțin nu așa curând. kumm s-au urcat pe scenă și au cântat trei piese cu cătălin mocan pe post de solist vocal. piesele au fost „evil eye”, „police” și „morsa”, dar puteau să cânte orice, yours truly era mult prea fericită de această întâmplare minunată ca să o mai intereseze ce și cum (pun intended).

acum e aproape trei dimineața, eu ascult albumul „different parties” și am un ditamai zâmbetul pe figură. și nici că-mi pasă că mâine lucrez.

kumm, vă mulțumesc din tot sufletul.

update: am scris mai pe larg despre concertul de trei piese (și nu numai) aici.

am fost la concert și mi-a plăcut

Etichete

, , , , ,

mă rog, am fost eu la multe, multe concerte lately, despre unele (puține) am și apucat să scriu, toate mi-au plăcut, mai mult sau mai puțin. ăsta despre care vă vorbesc acum este concertul am fost la munte și mi-a plăcut din expirat (hence the title, desigur).

n-am mai zis de #mvnte pe blog până acum, așa că să explic, pentru cine nu-i știe. e o formație de demenți (la modul bun, firește) care se descrie așa pe bandcamp:

Cel mai bun proiect de postbelic rock la ora actuală. Faptul că e și singurul nu ajută deloc competiția, aceasta rămânând inexistentă. Primul album, Susurul râurilor care curg în jos, sau în sus, depinde cum te uiți, a fost lansat în 2016, și a pus bazele unei cariere de succes pentru formația preferată de la munte a tuturor.

cum să nu îi iubești după ce citești asta?

i-am ascultat prima dată deoarece una dintre tovarășele mele mai tinere de concerte m-a luat la rost într-o seară în control că încă nu îi ascultam (să trăiești o mie de ani, eliza!) am continuat să îi ascult fiindcă fac o muzică demențială. și mi-a plăcut de ei așa de mult că le-am descărcat albumul de pe bandcamp, ca să pot beneficia de muzica de la #mvnte inclusiv când pică internetul.

deci cum puteam eu să zic nu când am aflat că oamenii-și lansau clip în expirat?

apropo, ăsta e clipul. mie-mi place maxim, chit că apare emblema clubului dinamo p-acolo. 😀 în caz că vă miră titlul piesei, liniștiți-vă, toate titlurile pieselor lor sunt fistichii, logica din spate (una cu care sunt de altfel de acord) fiind „dacă piesele oricum sunt instrumentale, ce contează ce titlu au?”

cu proiecția clipului a început de altfel și concertul. după ce-am stat noi cu gurile căscate la ecran vreo șapte minute, au început tipii să cânte. era abia al doilea concert cu #mvntele la care asistam, după cântarea în deschiderea fluturi pe asfalt, alți șmecheri și-ăia.

pe foarte scurt: vai mie. au rupt.

am avut momente în care mă mișcam în ritmul muzicii, dar și mai multe în care stăteam locului, cu un zâmbet de încântare pură pe față. era minunat. cel mai fain a fost când s-a auzit „decât să-mi pui zacuscă, mai bine îmi ții pumnii”, dar admit că-s biased, că aia e preferata mea. mi-a plăcut așa de mult cum s-a auzit și cum s-au prezentat, că mi s-a părut că s-a terminat concertul mult prea repede. și mi-au dat un vibe atât de mișto încât și-a doua zi tot despre concertul ăsta am vorbit.

și dacă nu îi știați până acum, puneți mâna și ascultați-i, și veniți la concertele lor, că nu o să vă pară rău. serios. s-ar putea să deveniți chiar fani. eu una știu sigur că de-abia aștept albumul acela pe care l-au promis.

Am obosit…

Verum poetica

Am obosit… trupul mi-e greu, uneori, de parca l-as avea pe Atlas in spatele meu. Am obosit sa vad cum indivizii sunt doar niste stafii cu convingeri. Am obosit sa vad cum atomii unora sunt mai valorosi decat atomii altora. Am obosit sa tac ca sa nu urlu. Am obosit sa vad cum oamenii isi aleg singuri inchisorile. Am obosit sa vad calai deveniti eroi. Am obosit sa vad flori de colt smulse din radacini. Am obosit sa vad pasari cantatoare cu aripi distruse. Am obosit sa cred ca exista sens. Am obosit sa fiu inert. Am obosit sa vad canibali. Am obosit sa ma joc de-a v-ati ascunselea dupa masti de bal. Am obosit sa simt fara sa fie nevoie. Am obosit sa vad cum smoala din om este privita ca fiind miere. Am obosit…

Vezi articolul original

veșnicul copil rebel din tine

Etichete

, , , , , ,

continuu de unde am rămas aseară, cu joi seara în control.

venisem tot din piața victoriei, tot înfrigurată, dar mai puțin decât cu o seară înainte, pentru că viscolul se milostivise și se potolise vizibil. de-abia așteptam concertul, fiindcă, well, era vorba de omul cu șobolani, una din formațiile pe care le ascultam de când eram tânără adolescentă, și care mi-e dragă și-acum maxim.

începutul concertului m-a prins în baie (dishonour on me, dishonour on my cow) dar am reușit să îmi aranjez mutra șifonată relativ la timp, și-am intrat în sala de concert cu tot cu ghiozdanul meu de corporat(r)istă, pe care nu apucasem să îl schimb cu o geantă ceva mai mică de dimineață. da, știu, cam nasol cu ghiozdan la concert ocs, asta e, l-am pus în față, nu în spate, ca să nu deranjez lumea. sper din suflet că nici n-am deranjat pe nimeni.

cum a fost? păi, ca să nu mă lungesc prea mult…

controlul, plin. de ne-a și apostrofat, mai în glumă, mai în serios, amariei pe la început „de ce nu sunteți în piață?” „de acolo venim!” am zbierat eu.

concertul, ah, ce să vă zic să mă-nțelegeți? s-a auzit foarte bine. foarte, foarte bine. și ăștia au venit cu un chef de cântat de m-au rupt. și mi-au strecurat prin setlist numai piese una și una, de la „razna” până la „pandora”. și iar m-au trecut șaptej’ de mii de fiori gândindu-mă cât de uber faină e „copilul rebel”. și iar am urlat din toți plămânii refrenul de la”xcelent”. și iar a trebuit să fiu atentă când făcea publicul ditamai moshpitul pe „ajutor” și „odă”, dar nici că-mi păsa, aveam ditamai rânjetul pe față de fericire. fucking hell, ador trupa asta.

atmosfera, foarte mișto. numai fani unul și unul, entuziaști, cu versurile învățate pe de rost, tineri, faini. evident, nu se putea să lipsească domnul borănescu, fanul ocs numărul unu, care dă mereu tonul la scandări și la entuziasm. mâinile sus, maestre!

una peste alta, timpul a trecut în zbor (pun very much intended) de nici n-am simțit cum s-a dus. m-am dus acasă și am ascultat ocs în draci, iar acum aștept cu sufletul la gură sărbătorirea celor douăzeci de ani ai formației. sunt sigură că o să iasă BETON.

thank you for the music, guys.