ultimul post pe 2023

Etichete

leilana, no thoughts head empty only cat

hai la mulți ani ne vedem în 2024

nostalgia strikes sau playlistul meu de atomic tv

Etichete

ab4, coma, firma, leilana, liste, luna amară, ocs, omul cu şobolani, praf în ochi, vița de vie, zob

când eram mică, mă tot întrebam de ce dumnezeu ascultă maică-mea aceleași piese pe care le asculta și cu douăj’ de ani înainte, în loc să asculte și ea muzică mai nouă. evident că maică-mea e AHA VEZI ACUM VEZI când subsemnata continuă să asculte cu mare spor formații românești cu piese care au deja două decenii la activ, give or take. și cum asta e luna crăciunului, și mișună de concerte, inclusiv d-alde ăstora pe care îi ascultam și îi ascult (pentru că da, mulți din ei continuă să facă muzică, ceea ce e chiar wow și ceea ce le și doresc în continuare), și pentru că oricum scriu din an în paște (și deci nu trebuie să las inspirația să treacă aiurea), am zis să fac un post pe tema asta.

deci fără să o mai lungesc, iată o listă cu formații și piese românești pe care le ascult ca și când.

ab4 – „hol”

înainte de varianta-n engleză „cold” și broken trust (probabil primul cd pe care l-am cumpărat) și premiul ăla pentru best romanian act pe care chiar m-am rugat să îl câștige, a fost piesa asta pe o casetă care stătea pe pervazul unde ținea maică-mea florile (motiv pentru care săracul booklet de casetă a și fost inundat de câteva ori de la apa ce se scurgea ocazional din ghivece), și-a fost clipul ăsta, cu o variantă ușor diferită a piesei față de cea care apare pe album, dar la fel de mișto. n-am văzut trupa asta de suficiente ori live (în anii adolescenței prindeam exclusiv concerte gratis în piața constituției), dar bine măcar că am avut posibilitatea să îi văd.

coma – „nu vreau fetițo casă”

de ce să mint, nu eram mega fan coma pe vremea aia, deci mare lucru din muzica lor nu știam în afara clipurilor date la atomic. dar piesa asta, plină de ironii la adresa trupelor de dance care copiau (prost) trendurile din sua mă distra la maxim. nici nu vă mai zic că înțelegeam absolut toate referințele, că de, atomic difuza și susnumitele trupe de dance, iar eu de mică ascultam toate tâmpeniile pământului, deci inclusiv dance românesc – cine mai știe în zilele noastre că titlul acestei piese face mișto de n5, aka n sync după o lună în ilfov, și a lor melodie „un sărut”? de-atunci și până acum, am devenit fan coma pe bune. mai bine mai târziu decât niciodată.

firma – „te paște”

nu știu cum de mama muștei nu am pus niciodată mâna pe albumul la orbire, pentru că regula mea de aur era că dacă aud măcar trei piese de pe același album care să-mi placă, îl cumpăr. iar de pe ăsta îmi plăcuseră toate single-urile. oh well. it is on me. am găsit doar o variantă cam pixelată a clipului ăluia care m-a băntuit (păscut??) efectiv de când l-am văzut prima oară, dar trebuia să-l pun să înțelegeți schema.

omul cu șobolani – „moksha”

e greu rău de tot să aleg o singură piesă a unei formații care mi-a marcat într-un asemenea hal sfârșitul de copilărie și începutul de adolescență (și nu numai), mai ales că clipurile lor de început, deși relativ low budget, erau super faine ca vizual și reușeau de fiecare dată să mă impacteze din prima. dar am ales-o pe asta pentru că, din ce îmi amintesc, fix asta a fost piesa care m-a convins să scot banii (de alocație!) și să-mi cumpăr una bucată ne punem în cap, ca să pot să ascult ori de câte ori aveam eu chef hiturile prezente și trecute (doar că dacă aveam chef pe la unșpe seara, eram anunțată să dau muzica mai încet sau – șoc – să o opresc cu totul… iar albumul era luuuuuuung și derulatul casetei primejdios, că al meu casetofon avea o ușoară tendință să agațe banda).

praf în ochi – „o mie de gânduri”

unii ziceau că prea seamănă formația asta cu linkin park. mie îmi plăcea și de ei și de linkin park și n-am ținut niciodată să fac comparații de genul. le-am ascultat albumul cu spor în toată perioada aia, iar piesa de mai jos e clar printre favoritele mele. mi-ar fi plăcut maxim să îi aud live, dar n-a fost să fie. ani mai târziu, au scos altă piesă care m-a făcut praf (pun intended), „locul ei”, și sunt destul de activi pe social media, deci cine știe ce ne așteaptă?

vița de vie – „visare”

îmi plăceau destul de mult vița până la piesa asta, dar cu piesa asta chiar mi-au realiniat toate sinapsele. unde mai pui că are și un clip frumos de pici. mă ia și acum cu tremurat, lacrimi și nostalgie când o cântă. doi a fost un album absolut demențial din toate punctele de vedere, și melodia asta e numărul unu de pe el pentru mine. poezie audio-vizuală.

zob – „cântec de dragoste” (feat. mara)

cu asta cred că deja sar calul în era tv klumea, dar n-aveam cum să nu includ una din cele mai mișto piese de la zob, mai ales că o are la voce și pe mara, și mai ales pentru că mă mișcă nespus și acum.

bonus 1: kumm – „1000 de chipuri”

nu-i piesa mea favorită de la kumm, sunt altele care-mi plac mult mai mult. și nici măcar nu știu sigur dacă a difuzat-o vreun post de televiziune vreodată. dar nu mă lasă inima să închei acest post fără să menționez una din formațiile românești cele mai dragi mie, chit că m-am apucat să o ascult ceva mai târziu decât de restul formațiilor de aici. (cred că era deja 2005-2006 când i-am ascultat prima dată? cine mai știe?)

bonus 2: luna amară – „gri dorian”

jur că nu mai țin minte dacă am văzut clipul ăsta pe atomic sau doar pe mtv. oricum, știu de luna amară de pe vremea când îmi cumpăram varianta românească a revistei popcorn, în care se mai sufla o vorbă-două și despre scena alternative, dar sunt una dintre iubirile ceva mai târzii, că nu îi ascultam la începutul anilor 2000. și piesa asta rămâne clar una din preferate.

SONG OF THE WEEK. dimitri’s bats – „heavy”

Etichete

dimitri's bats, eyecandy, heavy, romania is my country, song to say goodbye

deșteaptă-te, blogule, din somnul cel de moarte, ca să mă pot și eu lăuda despre cum îi ascult pe radu osaciuc și andrei drăgușanu de când erau ei în liceu.

despre sophisticated lemons (prima trupă a susnumiților) am tot scris pe aici, despre dimitri’s bats nu prea, dar nu pentru că dimitri’s nu ar fi o super trupă, să ne înțelegem, ci pur și simplu pentru că blogul ăsta e pe perfuzii la modul grav, și îl activez doar atunci când am chef/timp/inspirație să scriu. sau când niște muzicieni scot o piesă sau un clip care îmi dă una după ceafă și mă obligă la un repeat din ăla de-a dreptul turbat. sau toate astea la un loc.

„heavy” nu este chiar o noutate pentru oricare din voi cei ce-au ascultat monobloc, ultimul ep dimitri’s bats – dar eu eram în primul și în primul rând fan de „love runs out” de acolo. și o să înțelegeți de ce dacă dați click pe linkul ăla. la final de octombrie însă, formația a scos frumusețea de clip de mai jos, și surpriză, am o nouă piesă pe repeat. dar pe bune, dați și voi play și ziceți că nu e cel mai frumos lucru pe care l-ați văzut în viețile voastre.

și pentru că o veste bună nu vine niciodată singură, ne paște un single nou de la oamenii ăștia în fix o săptămână. eu clar o să răspund prezent și sper să o faceți și voi, că merită.

dimitri’s bats, ce bine că existați.

how’s that supposed to be
we walk together but we’re so far apart
the air is so heavy
my bones are achy

so who’d you become
we knew each-other inside and out
the air is so heavy
the air is so heavy

hide, hide
hide like the moon from the sun
run, run from the things that we’ve done
cause you know it
yeah i hope that you know what you want
say, say, say all the things left unsaid
dance, dance like the first time we met
love whoever
you love whoever you want

so many faces
so many faces remind me of you
i dream of the places
and all the things we used to do
with all my stumbling and falling
saying the wrong thing most of the time
i’m left screaming and calling for you
and i know i was wrong
and i know i was wrong

hide, hide
hide like the moon from the sun
run, run from the things that we’ve done
cause you know it
yeah i hope that you know what you want
say, say, say all the things left unsaid
dance, dance like the first time we met
love whoever
you love whoever you want

join me in death sau cum mi-a murit și înviat sinele de la 16 ani

Etichete

gigs, him, live, metalhead meeting, musical orgasm, neon noir, romexpo, ville valo, vv

după cum mi-a demonstrat-o cu brio experiența gorillaz de anul trecut (despre care jur că mi-am propus să scriu, măcar câteva rânduri, și n-am apucat – dar poate fac un post dedicat celor mai marfă concerte din 2022 la un moment dat), din punct de vedere concertistic nu e nimic mai fain decât să îți vezi în sfârșit live muzicienii pe care îi ascultai când erai adolescent. sigur, se poate observa că știam asta încă de la placebo încoace, dar ei, deși sunt de departe trupa mea favorită în prezent, au devenit o prezență constantă în playlistul meu de abia prin 2004, adică după linkin park, gorillaz cei suspomeniți și him. în plus, eram încă adolescentă când am văzut placebo pentru prima oară (primul vis live devenit realitate), pe când în cazul celorlalți trei, am așteptat mult mai mult să-i văd. deci puteți vedea de ce contextul e un pic diferit.

cu him chiar avusesem un ghinion de nu se putea. mai veniseră în românia la în sibiu, chiar în anul în care aveam să văd placebo (2006 adică) – dar de unde naiba să îndrăznesc să îi cer maică-mii bani pentru două concerte, dintre care unul nu era nici măcar în bucurești, deci implica taxe adiționale – și la timișoara în 2015, înainte de începutul carierei mele-n corporații, motiv pentru care a trebuit să zic iar pas. apoi numa’ bine, că au pus oficial punct carierei, motiv să mă zgârii pe ochi cu spor că de ce n-am făcut pe dracu-n patru să îi văd și eu măcar o dată.

noroc că ville valo nu ne-a lăsat prea multă vreme cu lacrimile pe obraz, și s-a apucat să scoată piese, de data asta sub propriul nume, sau mai bine zis, sub propriile inițiale, vv. motiv să-mi jur solemn că n-aveam să mai ratez un eventual viitor concert, no matter what. așa că vă dați seama că am stat cu ochii țintă pe metalhead meeting când au anunțat prezența lui vv în program, decisă să merg fie ce-o fi, chiar și dacă trebuia să-mi iau abonament pentru asta (vă dați seama ce dedicație, să-mi iau abonament pe trei zile pentru un singur concert din alea trei zile). până la urmă, au pus în vânzare bilete de-o zi, la zona b, și mi-am zis „hai că și pe linkin park i-ai văzut tot de la zona b și tot la romexpo, și-a rămas un concert de care îți amintești și acum cu drag, deci ready, steady, go”.

și-așa m-am dus eu la romexpo, cu negru la ochi, negru pe unghii, tricoul cu him și colierul cu heartagram la gât. all in, ce mai.

probabil că o să regret în vecii vecilor, amin, că nu am ajuns la him la sibiu și timișoara (mai ales c-au avut niște setlisturi absolut delicioase, cu toate hiturile și melodiile de suflet posibile, din categoria linkin park la romexpo), dar vă zic cu mâna pe inimă: concertul vv de la romexpo a fost atât de mișto pe cât mi-aș fi putut dori. nu și-a renegat deloc moștenirea him (oricum el scria piesele acolo, deci de ce-ar fi făcut-o?) și ne-a servit un setlist care a fost mixul perfect de piese de pe neon noir, efortul lui solo, și piese din perioada de glorie him. și nu vă puteți imagina ce repede se scutură anii din oase când îți curg înspre timpane primele acorduri din piese ca „poison girl”, „join me in death”, „the funeral of hearts” sau „right here in my arms”.

sigur că atât eu, cât și restul publicului ne-am aprins cel mai tare la hiturile him, dar trebuie să mărturisesc că mi-a plăcut mult și jumătatea neon noir a concertului. cu toate responsabilitățile mele de adult pe cap (uf), îmi făcusem totuși timp să ascult și albumul, motiv pentru care am recunoscut instant piesele care-mi plăcuseră cel mai mult – și sunt întru totul în asentimentul articolului ăstuia de pe loudersounds, care titrează cu entuziasm „ville valo’s swooning neon noir album will fill the heart-shaped hole in every him fan’s life”. e fix așa, și presimt că nu va dura foarte mult până să învăț piesele astea la fel de bine ca orice hit him.

despre ville și ai lui, numai de bine. omul cântă la fel de bine ca-n tinerețe, după părerea mea. am văzut niște comentarii pe facebook cum c-ar fi falsat pe alocuri (asta n-am sesizat chiar deloc), și-a sărit peste câteva versuri la „the funeral of hearts”, dar overall, impresia artistică pentru mine a fost clar pozitivă, atât pentru el cât și pentru băieții ăia de la instrumente. și ca să mi-o dea de tot la gioale, ultima piesă de la bis a fost „when love and death embrace”, de mai aveam un pic și plecam cu targa de acolo (și dacă nu știți această piesă minunată, îmi pare sincer rău pentru voi).

concertul m-a lăsat cu o stare de bine incredibilă, și hotărâtă să pun mâna cu prima ocazie pe ceva merchandise vv (că, din păcate, n-au adus la festival). him, formația aia faină a adolescenței mele, a rămas în trecut și e istorie, dar vv e aici și e absolut mișto – și sunt super curioasă dacă și ce ne va mai pregăti. orice-ar fi, voi fi acolo când se întâmplă.

MUZICI LIVE. linkin park – „roads untraveled” (hollywood bowl 2017)

Etichete

chester bennington, gigs, hollywood bowl, linkin park, live, mike shinoda, roads untraveled, song to say goodbye

recent, m-am apucat iar să ascult obsesiv linkin park, dovadă că marile iubiri din adolescență nu se uită niciodată. formația este în continuare inactivă (și probabil că va rămâne așa, cel puțin în următorii ani), dar asta nu înseamnă că a uitat de fani. dimpotrivă, când ți-e lumea mai dragă, te mai trezești cu niște piese nelansate scoase brusc din arhive, cele mai recente fiind „lost” și „fighting myself”, care datează de pe vremea înregistrărilor la meteora.

la mulți ani, meteora, apropo. nu pot să cred că ai douăzeci de ani, parcă ieri mă făceai un pic mai puțin singură și tristă.

dar postul ăsta nu e despre meteora. îl scriu pentru că în 2017, la hollywood bowl, s-a întâmplat primul concert linkin park de după moartea lui chester și, până la ora asta cel puțin, ultimul. m-am numărat printre cei care au dat în seara aia drumul la stream și au văzut tot cap-coadă, și, nu o să vă mint, m-a și umflat plânsul în vreo câteva rânduri.

precum la piesa de mai jos, niciodată cântată live până atunci, în care lui mike shinoda i se îneacă efectiv vocea în momentul în care cântă ultima strofă, pe care o cânta chester pe album.

sfâșietor cum cel care exprimă cel mai bine durerea pierderii lui chester e chiar chester.

weep not for roads untraveled, da.

dar în același timp, it’s not fair.