it’s not the end

Etichete

, , , , , , , ,

acum patru ani și mai bine, scriam articolul ăsta, imediat după ce kumm anunțaseră plecarea lui cătălin mocan din formație. nu mai repet ce-am scris acolo, esența era că omul care fusese la voce de când devenisem eu fan plecase și eram super tristă.

după aia, la un moment dat oamenii au încetat să mai concerteze, și pentru o bună bucată de vreme singurele ocazii în care am mai putut asculta piese kumm live au fost concertele lui oigăn (you rock).

ei bine, în seara asta la caritabil fest s-a întâmplat ceva ce, sincer, nu credeam că avea să se mai întâmple, cel puțin nu așa curând. kumm s-au urcat pe scenă și au cântat trei piese cu cătălin mocan pe post de solist vocal. piesele au fost „evil eye”, „police” și „morsa”, dar puteau să cânte orice, yours truly era mult prea fericită de această întâmplare minunată ca să o mai intereseze ce și cum (pun intended).

acum e aproape trei dimineața, eu ascult albumul „different parties” și am un ditamai zâmbetul pe figură. și nici că-mi pasă că mâine lucrez.

kumm, vă mulțumesc din tot sufletul.

am fost la concert și mi-a plăcut

Etichete

, , , , ,

mă rog, am fost eu la multe, multe concerte lately, despre unele (puține) am și apucat să scriu, toate mi-au plăcut, mai mult sau mai puțin. ăsta despre care vă vorbesc acum este concertul am fost la munte și mi-a plăcut din expirat (hence the title, desigur).

n-am mai zis de #mvnte pe blog până acum, așa că să explic, pentru cine nu-i știe. e o formație de demenți (la modul bun, firește) care se descrie așa pe bandcamp:

Cel mai bun proiect de postbelic rock la ora actuală. Faptul că e și singurul nu ajută deloc competiția, aceasta rămânând inexistentă. Primul album, Susurul râurilor care curg în jos, sau în sus, depinde cum te uiți, a fost lansat în 2016, și a pus bazele unei cariere de succes pentru formația preferată de la munte a tuturor.

cum să nu îi iubești după ce citești asta?

i-am ascultat prima dată deoarece una dintre tovarășele mele mai tinere de concerte m-a luat la rost într-o seară în control că încă nu îi ascultam (să trăiești o mie de ani, eliza!) am continuat să îi ascult fiindcă fac o muzică demențială. și mi-a plăcut de ei așa de mult că le-am descărcat albumul de pe bandcamp, ca să pot beneficia de muzica de la #mvnte inclusiv când pică internetul.

deci cum puteam eu să zic nu când am aflat că oamenii-și lansau clip în expirat?

apropo, ăsta e clipul. mie-mi place maxim, chit că apare emblema clubului dinamo p-acolo. 😀 în caz că vă miră titlul piesei, liniștiți-vă, toate titlurile pieselor lor sunt fistichii, logica din spate (una cu care sunt de altfel de acord) fiind „dacă piesele oricum sunt instrumentale, ce contează ce titlu au?”

cu proiecția clipului a început de altfel și concertul. după ce-am stat noi cu gurile căscate la ecran vreo șapte minute, au început tipii să cânte. era abia al doilea concert cu #mvntele la care asistam, după cântarea în deschiderea fluturi pe asfalt, alți șmecheri și-ăia.

pe foarte scurt: vai mie. au rupt.

am avut momente în care mă mișcam în ritmul muzicii, dar și mai multe în care stăteam locului, cu un zâmbet de încântare pură pe față. era minunat. cel mai fain a fost când s-a auzit „decât să-mi pui zacuscă, mai bine îmi ții pumnii”, dar admit că-s biased, că aia e preferata mea. mi-a plăcut așa de mult cum s-a auzit și cum s-au prezentat, că mi s-a părut că s-a terminat concertul mult prea repede. și mi-au dat un vibe atât de mișto încât și-a doua zi tot despre concertul ăsta am vorbit.

și dacă nu îi știați până acum, puneți mâna și ascultați-i, și veniți la concertele lor, că nu o să vă pară rău. serios. s-ar putea să deveniți chiar fani. eu una știu sigur că de-abia aștept albumul acela pe care l-au promis.

Am obosit…

Verum poetica

Am obosit… trupul mi-e greu, uneori, de parca l-as avea pe Atlas in spatele meu. Am obosit sa vad cum indivizii sunt doar niste stafii cu convingeri. Am obosit sa vad cum atomii unora sunt mai valorosi decat atomii altora. Am obosit sa tac ca sa nu urlu. Am obosit sa vad cum oamenii isi aleg singuri inchisorile. Am obosit sa vad calai deveniti eroi. Am obosit sa vad flori de colt smulse din radacini. Am obosit sa vad pasari cantatoare cu aripi distruse. Am obosit sa cred ca exista sens. Am obosit sa fiu inert. Am obosit sa vad canibali. Am obosit sa ma joc de-a v-ati ascunselea dupa masti de bal. Am obosit sa simt fara sa fie nevoie. Am obosit sa vad cum smoala din om este privita ca fiind miere. Am obosit…

Vezi articol original

veșnicul copil rebel din tine

Etichete

, , , , , ,

continuu de unde am rămas aseară, cu joi seara în control.

venisem tot din piața victoriei, tot înfrigurată, dar mai puțin decât cu o seară înainte, pentru că viscolul se milostivise și se potolise vizibil. de-abia așteptam concertul, fiindcă, well, era vorba de omul cu șobolani, una din formațiile pe care le ascultam de când eram tânără adolescentă, și care mi-e dragă și-acum maxim.

începutul concertului m-a prins în baie (dishonour on me, dishonour on my cow) dar am reușit să îmi aranjez mutra șifonată relativ la timp, și-am intrat în sala de concert cu tot cu ghiozdanul meu de corporat(r)istă, pe care nu apucasem să îl schimb cu o geantă ceva mai mică de dimineață. da, știu, cam nasol cu ghiozdan la concert ocs, asta e, l-am pus în față, nu în spate, ca să nu deranjez lumea. sper din suflet că nici n-am deranjat pe nimeni.

cum a fost? păi, ca să nu mă lungesc prea mult…

controlul, plin. de ne-a și apostrofat, mai în glumă, mai în serios, amariei pe la început „de ce nu sunteți în piață?” „de acolo venim!” am zbierat eu.

concertul, ah, ce să vă zic să mă-nțelegeți? s-a auzit foarte bine. foarte, foarte bine. și ăștia au venit cu un chef de cântat de m-au rupt. și mi-au strecurat prin setlist numai piese una și una, de la „razna” până la „pandora”. și iar m-au trecut șaptej’ de mii de fiori gândindu-mă cât de uber faină e „copilul rebel”. și iar am urlat din toți plămânii refrenul de la”xcelent”. și iar a trebuit să fiu atentă când făcea publicul ditamai moshpitul pe „ajutor” și „odă”, dar nici că-mi păsa, aveam ditamai rânjetul pe față de fericire. fucking hell, ador trupa asta.

atmosfera, foarte mișto. numai fani unul și unul, entuziaști, cu versurile învățate pe de rost, tineri, faini. evident, nu se putea să lipsească domnul borănescu, fanul ocs numărul unu, care dă mereu tonul la scandări și la entuziasm. mâinile sus, maestre!

una peste alta, timpul a trecut în zbor (pun very much intended) de nici n-am simțit cum s-a dus. m-am dus acasă și am ascultat ocs în draci, iar acum aștept cu sufletul la gură sărbătorirea celor douăzeci de ani ai formației. sunt sigură că o să iasă BETON.

thank you for the music, guys.

tourette fucking roulette + sun boulevard = love

Etichete

, , , , , , ,

săptămâna trecută am tot făcut slalom între piața victoriei (unde aveau loc protestele anti-guvernamentale, anti-dragnea și anti-vestita de acum ordonanță treișpe pe douămiișaptișpe) și concertele la care să mă tai, și nu pot renunța – căci cum te-ai putea încălzi mai bine decât mergând la o cântare, două, trei? eu nu știu modalitate mai bună. și nu îmi ziceți de vin fiert, hienelor, că nu beau alcool. și acum, hai să vorbim un pic despre concerte.

începem cu miercuri seara în expirat.

frig crâncen și un viscol de te tâmpea, dar nu aș fi zis pas la concertul ăsta nici moartă, fiindcă cântau băieții ăia dragi inimii mele, pe numele lor tourette roulette. așa că după ce am degerat în piață, am luat metroul până la unirii, după aia am degerat (iar) în stație la tramvaiul 7, protestând pe sub fular ori de câte ori ninsoarea insista să mă izbească mai abitir. ah, și m-am cufundat până la glezne în zăpadă când am coborât din tramvai și am dat să traversez peste șine. eram de-a dreptul om de zăpadă când am ajuns la club.

am fost plăcut surprinsă de formația din deschidere, sun boulevard, proiectul alternative/rock (zice facebook) al lui laur drăgan de la stema, care e și vocal. tipul chiar are voce mișto. ia luați de-aici o piesă, să vă convingeți.

mai trebuie să mai merg și la alte concerte ca să îmi intre în căpățână versuri și ritmuri, dar oricum – de urmărit.

după ei, ne-au încântat suspomeniții tourette fucking roulette, cu binecunoscutele lor bluze de trening de la adidas și cu piesele alea în stare să scoale și morții din mormânt și să le provoace fracturi de la atâta dans. nici n-a mai contat că afară se încăpățâna să viscolească, pe cuvântul meu că aș fi fost în stare să stau acolo toată noaptea și să îi ascult, cu atât mai mult cu cât au multe (și foarte bune) piese cărora nu le-au dat încă drumul pe net.

n-am zis niciodată pe nicăieri în detaliu cât de mult îmi place trupa asta, nici chiar pe maximumrock, ceea ce este absolut inexplicabil, pentru că îmi place de ei de mor. mi-a plăcut de prima oară când am ascultat „guillotine”, m-am îndrăgostit de-a binelea la primul live văzut, și îmi pică cu tronc din ce în ce mai tare cu fiecare live și single scos bifat. e funk, e rock, e sexy, e caterincă, e tot ce-ai putea să vrei, ba chiar și ce n-ai știut că vrei. nu vă mai zic cât talent încape în oamenii din trupă, că nu scriem romane aicea. dar vă dau un sfat bun, mai ales dacă săptămâna trecută v-a ținut viscolul în casă: haideți neapărat la următorul lor concert! merită.

vreau cu disperare un album, dar dacă nu o fi să fie, vreau măcar videoclipuri și/sau single-uri scoase cât mai des. și fiindcă ăsta-i blogul meu și nu trebuie să fiu obiectivă: VĂ IUBESC, MĂ! și mulțumesc că mi-ați scos gerul din oase fie și măcar pentru puțin timp (fmm iarnă).

(despre celelalte concerte în viitoarele postări, dacă nu care cumva mă apucă lenea. sper să nu.)