twenty years of placebo

Etichete

, , , , , , , , , , ,

știu de placebo din 1999. sunt fan din 2004.

eram doar o adolescentă când muzica făcută de brian molko & co a venit peste mine ca un tăvălug, mi-a dat două palme zdravene peste ochi și mi-a zis „tot ce ai ascultat până acum e irelevant, de acum înainte trupa asta va fi trupa ta preferată”. erau zilele în care nu aveam internet (negre zile, într-adevăr), și ședeam cu orele pe posturile de muzică doar-doar mai prind un clip de la placebo. am fost cea mai fericită când am găsit o casetă „sleeping with ghosts” într-un hollywood music & film. am ascultat-o-n prostie și-o mai am și acum.

îmi amintesc cum veneam de la meditațiile pentru facultate și cum mă opream la colț, unde era un magazin de televizoare, ca să prind topul de rock de pe mtv românia și să văd „twenty years” pe nenumăratele ecrane de dinăuntru. „twenty years” a fost momentul meu „aha!” în relația cu placebo. mai ascultasem înainte „special needs”, „this picture” și „english summer rain”, dar nu ele m-au făcut fan. „twenty years” m-a făcut, de mi-am scotocit toate revistele de muzică după materiale cu trupa.

așa am ajuns să aștept „meds” cu sufletul la gură. și așa am ajuns să urlu de fericire în sinea mea într-un internet cafe în 2006 atunci când s-a anunțat primul concert placebo în românia. 13 august 2006, arenele romane. aveam nouăsprezece ani și nu puteam să cred că aveam să-mi văd formația preferată live.

unsprezece ani și patru concerte placebo mai târziu, m-am intersectat iarăși cu „twenty years”. mai exact cu „20 years of placebo”, turneul special conceput pentru a sărbători douăzeci de ani de activitate muzicală a formației pe care încă o iubesc și o ascult cel mai mult. să mor de fericire și mai multe nu când s-a spus și că aveau să fie cântate piese care nu se mai auziseră de ani întregi live.

concertul meu placebo numărul cinci avea să fie unul cu totul și cu totul special, mi-am zis.

*

AȘTEPTAREA

28 iunie 2017, arenele romane. e cald, dar o căldură încă tolerabilă, more or less (nu canicula care avea să se instaleze încă de-a doua zi). m-am sacrificat de dragul formației și-am pus pe mine un tricou negru cu emblema lor, așa că soarele mă torturează nemilos. sunt cu grupul de prieteni la intrare (unii-s veniți special de la iași pentru concertul ăsta) în secțiunea dedicată celor cu bilete „the better friend”, adică oamenii care-și luaseră bilete imediat ce s-au pus în vânzare.

mi-amintesc puhoiul de lume din fața arenelor romane din 2006. nu mai e ca atunci, dar lumea care s-a strâns totuși la intrare e entuziasmată. o să fie mișto, i can feel it in my old bones.

și se dă în sfârșit cale liberă publicului, un pic mai târziu decât se specifica în programul de acces, dar e okay, nu am așteptat totuși exagerat de mult. eu și prietenii mei aterizăm undeva în rândurile trei-patru, aproape de scenă. o s-avem vedere bună.

durează cam o oră până soarele coboară în sfârșit sub amfiteatrul arenelor romane și putem și noi să ne simțim mai puțin a cartofi copți în cuptor și mai mult a oameni. niște oameni foarte înghesuiți și transpirați, dar oameni nevertheless. securitatea se mai milostivește și mai împarte apă când și când în rândurile din față.

în deschidere cântă greetings sugar. e bine, că le știu cât de cât piesele, e mai puțin bine că piesele sunt interpretate în varianta aia remixată pe care am ascultat-o în control și după care nu pot să zic că mă omor. îmi plac mult mai mult greetings sugar cu full band și cor de backing vocals pe spate. dar tot cânt cât mă ține gura „dance like a maniac, bitch about the music” și alte versuri o dată cu ei. în jurul meu, din păcate, oamenii nu-s chiar așa de entuziasmați. dar e de înțeles. toți au urechi și ochi doar pentru placebo, care or să intre la nouă și un sfert seara.

după greetings sugar, se urcă staff-ul placebo pe scenă să facă aranjamentele necesare. se aud când și când urale din public. un tip din staff chiar ne încurajează să zbierăm mai tare, și noi ne conformăm. numărăm minutele.

o să văd placebo pentru a cincea oară.

*

„…YOU KNOW, ONE DAY THIS WILL BE EVIDENCE”

e nouă și zece minute când ecranul de pe scenă prinde viață și ne-arată varianta nelansată (până în 2016, când au scos-o placebo de la naftalină) a clipului „every you every me”. știu deja că nu vor cânta piesa în seara asta, așa că m-apuc să cânt cât mă ține gura. și toți cei din jurul meu o dată cu mine.

apoi pe ecran apare o variantă mai lungă a filmulețului ăstuia. the evidence. deja lumea izbucnește în urale și aplauze.

se aud primele acorduri de la „pure morning”, repetate din nou și din nou și din nou, în timp ce pe scenă se urcă trupa de back-up: matt lunn (tobe), angela chan (vioară, clape), bill lloyd (chitară) și nick gavrilovic (chitară, clape).

apoi uralele urcă în volum, căci pe scenă apare stefan olsdal, care salută publicul cu mâna sus.

și apoi lumea explodează de-a binelea, căci brian molko este și el pe scenă, și primele versuri din „pure morning” încep să se reverse înspre noi.

văd placebo pentru a cincea oară. și e minunat.

*

„THIS IS OUR BIRTHDAY PARTY”

e aniversare, și se simte.

nu l-am mai văzut până acum pe molko atât de relaxat pe scenă. nu live, cel puțin, căci clipurile capturate de fani și postate pe youtube îți arată că asta a fost o constantă pe parcursul turneului ăstuia. gesticulează și zâmbește mult. îmi place, îmi dă o stare de bine nemaipomenită.

formația ne plimbă înainte-înapoi prin istorie. din 1998 sărim direct în 2013, cu „loud like love”, apoi și mai aproape de prezent, cu „jesus’ son”. suntem salutați prin vocea lui brian, care zice că-s fericiți să revină. așa sper și eu.

un „soulmates” și un „special needs” mai târziu, avem parte de prima premieră, b-side-ul „lazarus”, care nu s-a mai auzit în niciunul dintre concertele placebo din românia de până acum. „it’s horrid to see you again”, cântă molko cu brațele înspre noi, iar eu zâmbesc cu gura până la urechi.

„too many friends” mă face să mustăcesc de obicei, prea sună a „technology is bad, fire is scary, thomas edison was a witch”, dar în concert uit de toate astea. fucking hell, în 2009 am dansat până și pe „ashtray heart”, o piesă căreia îi dau skip cu regularitate când ascult placebo. „too many friends” e okay pe lângă aia, deși, culmea, inițial nu mi-a plăcut prea tare.

„twenty years”, melodia lansată în 2004, melodia specială pentru mine. „you’re the truth, not i”, cântă molko, și se simte căldura omului care în 2012 le spunea fanilor ce organizaseră o campanie de ziua lui: „you are my band’s lifeblood, without whom we well and truly would be nothing, y’know.”

la „i know” avem parte de niște aplauze și urale prelungite înainte de ultima notă a melodiei, cu un molko care ne încurajează pe tăcute să urlăm din ce în ce mai tare. îmi amintește de un moment din 2009, de la romexpo, când lumea se dezlănțuise într-un mod similar către finalul piesei „battle for the sun”.

facem un du-te vino între trecut și prezent, sărind de la „devil in the details” la „space monkey”, apoi la „exit wounds” (vai, vai, vai) și „protect me from what i want” (vai, vai, vai din nou).

suntem numiți la un moment dat „a fucking amazing audience” de către molko. ca în 2009.

și să-mi stea inima în loc și mai multe nu când pe ecranul din spate apar imagini de arhivă cu david bowie în timp ce formația cântă obsedanta și obsedata „without you i’m nothing”.

revenim la albumul de debut, cu o variantă reorchestrată „36 degrees” și o „lady of the flowers” care mi-ajunge direct la suflet.

după care brian molko ne spune că e momentul să „shake our bits” pentru că s-a încheiat partea melancolică a setului și urmează partea dansantă.

și tot într-un zbucium am ținut-o preț de cinci piese. „for what it’s worth” (chiar dacă „battle” e albumul care-mi place cel mai puțin, tot mă agit când aud piesele live), „slave to the wage”, „special k”, „song to say goodbye” și un „the bitter end” de zile mari.

apoi formația iese pentru prima oară de pe scenă, și are loc un moment magnific. printre urale și aplauze, publicul aprinde lanternele de la telefoane, și arenele romane se umplu de lumini. staff-ul trupei face poze.

trec minute bune, parcă nesfârșite, până revine trupa pe scenă. par impresionați de marea de lumini.

bisul ne catapultează iar zdravăn în trecut. întâi prin piesa mea de suflet, now and forever, „teenage angst”, apoi prin „nancy boy”, una din favoritele fanilor și unul din primele hituri mari placebo, apoi prin „infra-red”, cu care deschiseseră primul concert în românia cu atâția ani în urmă.

ador basul-curcubeu al lui stefan.

nu se mai lasă la fel de așteptați pentru al doilea bis, „running up that hill”. avem parte de niște improvizații absolut superbe ale lui molko. când naiba au trecut aproape două ore de concert? nu știu. plecăciuni, zâmbete, apoi formația dispare de pe scenă. din public se cântă „happy birthday”.

gata, s-a terminat, s-au aprins luminile, staff-ul aruncă bețe și pene de chitări în public. lumea se scurge spre ieșire.

concertul meu placebo cu numărul cinci a fost, într-adevăr, cu totul și cu totul special.

*

ÎN LOC DE ÎNCHEIERE

 

de ieri încoace ascult neîntrerupt placebo. ascult și în timp ce scriu articolul ăsta. și probabil o să mai ascult în draci o perioadă. dintre cele cinci concerte placebo la care am asistat, ăsta și cel din 2009 au fost cele în care i-am simțit cel mai aproape.

n-aș fi crezut în 2004 că o să ajung să îi văd de atâtea ori, dar mă bucur mult că s-a întâmplat.

restul e muzică și poezie.

the veils: there’s no remedy

Etichete

, , , , , , , , ,

„vin the veils în românia, mergi neapărat să-i vezi”, mi-a zis o prietenă cu aproximativ o săptămână înainte de programatul concert the veils de la expirat. la momentul ăla, deja frecam sârguincios de niște zile cel mai proaspăt album al oamenilor, „total depravity”, pe youtube (trăiască youtube), și găsisem vreo două piese care-mi plăceau mult, așa că am zis că da, firește c-aveam să mă duc să îi văd, mai ales că îi văzusem, tot pe youtube, că făceau frumos și live.

nu știu cum de nu-mi intraseră oamenii ăștia pe radar mai devreme. e unul dintre marile mistere personale ale mele, alături de „de ce nu ai devenit absolut obsedată de placebo în 2003 și-a trebuit să apară ‘twenty years’ ca să devii fan?” dar despre placebo într-un post viitor, promit. până una alta, hai să ne întoarcem la seara în care am devenit de-a binelea fan finn andrews and co.

în deschiderea concertului a cântat alexu and the voices inside, un tip din brașov care tocmai și-a lansat un ep pe numele său „23 minutes of fame”. alexu a fost la un moment dar însoțit pe scenă de meercha. găsiți niște piese pe youtube sau pe soundcloud, dacă vreți să vedeți ce și cum. cred chiar că s-a filmat o bună bucată de concert. uitați-vă să vedeți, mie mi s-a părut drăguț ce-am auzit, dar nu pot spune că e ceva ce aș asculta daily. îmi plac melodiile stripped down pe chitară acustică, dar nici măcar pe nick drake nu îl ascult în fiecare zi, dacă mă-nțelegeți. trebuie să ai un anumit mood pentru așa ceva, iar eu în seara aia eram super excited.

și trebuie să vă spun că entuziasmul meu a fost răsplătit cu vârf și îndesat.

formațiile care-mi atrag atenția în concerte live sunt o categorie aparte. am ajuns să ascult un procent destul de mic din trupele auzite în concert de-a lungul timpului – cele mai multe pur și simplu nu m-au impresionat suficient cât să le împrumut cu regularitate urechile mele. la the veils a fost un pic altfel, pentru că, după cum v-am zis în deschidere, deja făcusem o călătorie prin sonoritățile lor înainte de concert, ba chiar aveam și piese preferate. dar tot m-au dat pe spate cu live-ul complet și iremediabil.

așa cum mă așteptam, majoritatea pieselor cântate au făcut parte de pe cel mai recent album al trupei, „total depravity”. am auzit inclusiv preferatele mele, „low lays the devil” și „swimming with the crocodiles”, care-i frumoasă de plângi, plus „axolotl”, prea-minunat-sinistra melodie care l-a dat pe spate pe lynch suficient de mult încât să o vâre pe coloana sonoră a noului „twin peaks”. și-n urma live-ului am rămas cu o obsesie absolut patologică pentru „a bit on the side”, pe care-am ascultat-o în zilele următoare pe repeat prin drumurile mele în oraș și nu numai.

publicul era foarte atent și prezent, și dansa și cânta de nu se poate, de mi-a fost și jenă că nu știam versurile la toate piesele, dar am eu așa o presimțire c-are să se schimbe situația la posibilele viitoare concerte the veils din românia.

formația a fost wow. în primul rând, s-a auzit foarte bine. în al doilea rând, deși au început concertul un piiiiiiic mai liniștiți, spre final s-au dezlănțuit sonic în cel mai frumos hal. ne-au aruncat zâmbete de pe scenă. aparent nu se așteptau să fie lumea atât de receptivă. solistul finn andrews a și zis către final „let’s do this again sometime”, deci hai să sperăm c-au să ne mai viziteze la un moment dat.

au fost super receptivi cu fanii și post-concert, i-am văzut discutând și făcând poze cu absolut toată lumea care le-o cerea. aș fi făcut și eu o poză cu ei, dar telefonul meu e praf. poate ăsta-i felul zeului telefoanelor de-a-mi spune că trebuie să mi-l schimb, haha.

în loc de concluzie: i have a new favourite band, everyone. și dacă aș fi zărit pe undeva vreo bucățică de merchandise, mi-aș fi cumpărat. dar nu a fost să fie. poate data viitoare.

it’s not the end

Etichete

, , , , , , , ,

acum patru ani și mai bine, scriam articolul ăsta, imediat după ce kumm anunțaseră plecarea lui cătălin mocan din formație. nu mai repet ce-am scris acolo, esența era că omul care fusese la voce de când devenisem eu fan plecase și eram super tristă.

după aia, la un moment dat oamenii au încetat să mai concerteze, și pentru o bună bucată de vreme singurele ocazii în care am mai putut asculta piese kumm live au fost concertele lui oigăn (you rock).

ei bine, în seara asta la caritabil fest s-a întâmplat ceva ce, sincer, nu credeam că avea să se mai întâmple, cel puțin nu așa curând. kumm s-au urcat pe scenă și au cântat trei piese cu cătălin mocan pe post de solist vocal. piesele au fost „evil eye”, „police” și „morsa”, dar puteau să cânte orice, yours truly era mult prea fericită de această întâmplare minunată ca să o mai intereseze ce și cum (pun intended).

acum e aproape trei dimineața, eu ascult albumul „different parties” și am un ditamai zâmbetul pe figură. și nici că-mi pasă că mâine lucrez.

kumm, vă mulțumesc din tot sufletul.

update: am scris mai pe larg despre concertul de trei piese (și nu numai) aici.

am fost la concert și mi-a plăcut

Etichete

, , , , ,

mă rog, am fost eu la multe, multe concerte lately, despre unele (puține) am și apucat să scriu, toate mi-au plăcut, mai mult sau mai puțin. ăsta despre care vă vorbesc acum este concertul am fost la munte și mi-a plăcut din expirat (hence the title, desigur).

n-am mai zis de #mvnte pe blog până acum, așa că să explic, pentru cine nu-i știe. e o formație de demenți (la modul bun, firește) care se descrie așa pe bandcamp:

Cel mai bun proiect de postbelic rock la ora actuală. Faptul că e și singurul nu ajută deloc competiția, aceasta rămânând inexistentă. Primul album, Susurul râurilor care curg în jos, sau în sus, depinde cum te uiți, a fost lansat în 2016, și a pus bazele unei cariere de succes pentru formația preferată de la munte a tuturor.

cum să nu îi iubești după ce citești asta?

i-am ascultat prima dată deoarece una dintre tovarășele mele mai tinere de concerte m-a luat la rost într-o seară în control că încă nu îi ascultam (să trăiești o mie de ani, eliza!) am continuat să îi ascult fiindcă fac o muzică demențială. și mi-a plăcut de ei așa de mult că le-am descărcat albumul de pe bandcamp, ca să pot beneficia de muzica de la #mvnte inclusiv când pică internetul.

deci cum puteam eu să zic nu când am aflat că oamenii-și lansau clip în expirat?

apropo, ăsta e clipul. mie-mi place maxim, chit că apare emblema clubului dinamo p-acolo. 😀 în caz că vă miră titlul piesei, liniștiți-vă, toate titlurile pieselor lor sunt fistichii, logica din spate (una cu care sunt de altfel de acord) fiind „dacă piesele oricum sunt instrumentale, ce contează ce titlu au?”

cu proiecția clipului a început de altfel și concertul. după ce-am stat noi cu gurile căscate la ecran vreo șapte minute, au început tipii să cânte. era abia al doilea concert cu #mvntele la care asistam, după cântarea în deschiderea fluturi pe asfalt, alți șmecheri și-ăia.

pe foarte scurt: vai mie. au rupt.

am avut momente în care mă mișcam în ritmul muzicii, dar și mai multe în care stăteam locului, cu un zâmbet de încântare pură pe față. era minunat. cel mai fain a fost când s-a auzit „decât să-mi pui zacuscă, mai bine îmi ții pumnii”, dar admit că-s biased, că aia e preferata mea. mi-a plăcut așa de mult cum s-a auzit și cum s-au prezentat, că mi s-a părut că s-a terminat concertul mult prea repede. și mi-au dat un vibe atât de mișto încât și-a doua zi tot despre concertul ăsta am vorbit.

și dacă nu îi știați până acum, puneți mâna și ascultați-i, și veniți la concertele lor, că nu o să vă pară rău. serios. s-ar putea să deveniți chiar fani. eu una știu sigur că de-abia aștept albumul acela pe care l-au promis.

Am obosit…

Verum poetica

Am obosit… trupul mi-e greu, uneori, de parca l-as avea pe Atlas in spatele meu. Am obosit sa vad cum indivizii sunt doar niste stafii cu convingeri. Am obosit sa vad cum atomii unora sunt mai valorosi decat atomii altora. Am obosit sa tac ca sa nu urlu. Am obosit sa vad cum oamenii isi aleg singuri inchisorile. Am obosit sa vad calai deveniti eroi. Am obosit sa vad flori de colt smulse din radacini. Am obosit sa vad pasari cantatoare cu aripi distruse. Am obosit sa cred ca exista sens. Am obosit sa fiu inert. Am obosit sa vad canibali. Am obosit sa ma joc de-a v-ati ascunselea dupa masti de bal. Am obosit sa simt fara sa fie nevoie. Am obosit sa vad cum smoala din om este privita ca fiind miere. Am obosit…

Vezi articol original