SONG OF THE WEEK. the neighbourhood – „afraid” NSFW

Etichete

, , , , ,

multiubita (de mine și probabil de încă vreo trei cunoscuți) rubrică song of the week revine! mai bine îi spuneam song of the month că e deja super clar în punctul ăsta că nu sunt în stare să postez un cântec pe săptămână nici să mă tai. dar cum nu îmi place să întrerup continuitatea, o las așa cum a picat.

m-am apucat recent să îi ascult pe americanii de la the neighbourhood (despre care am fost surprinsă să constat că-s din america, n-aș fi zis, având în vedere acel u din numele formației – aparent au vrut să fie speciali). îi ascult de după summer well, când am fost foarte impresionată după ce am auzit live piesa „wires”. am căutat-o în draci pe youtube imediat ce am sosit acasă după prima zi, dar cum nu îmi mai aminteam cuvintele din refren, a trebuit să îmi recunosc înfrângerea. de abia a doua zi mi-a revenit în cap „straight to hell, straight to hell”-ul de la refren. dar nu o să scriu despre „wires”, pentru că uite peste ce altă minunăție am dat. cântată și aia la concert, dar nu am reținut-o la momentul respectiv.

piesa se cheamă „afraid”, are videoclip alb-negru (ca toate piesele the neighbourhood, care zici că-s tovarăși cu the 1975 la faza asta) și un epilepsy warning care mi-a dat nițel răcori – noroc totuși că nu am sensibilități așa de mari.

clipul e chiar interesant, nuditatea solistului reprezentând perfect ideea de vulnerabilitate pe care încearcă să o transmită piesa. also, nice body, mmm. artă, ești nebun?

nu pot să zic că m-a convins în totalitate trupa asta, dar mai are vreo câteva piese faine, în afară de „afraid” cărora le-am tot dat repeat zilele astea. și nici versurile nu-s rele deloc.

enjoy the angst.

when i wake up i’m afraid, somebody else might take my place
when i wake up i’m afraid, somebody else might take my place

paid that money, fake that dummy, ache my tummy
on the fence, all the time
paid junk honey, face so sunny, ain’t that funny
all my friends always lie to me
i know they’re thinking

you’re too mean, i don’t like you, fuck you anyway
you make me wanna scream at the top of my lungs
it hurts but i won’t fight you, you suck anyway
you make me wanna die, right when i

when i wake up i’m afraid, somebody else might take my place
when i wake up i’m afraid, somebody else might take my place
when i wake up i’m afraid, somebody else might take my place
when i wake up i’m afraid, somebody else might end up being me

keep on dreaming, don’t stop breathing, fight those demons
sell your soul, not your whole self
if they see it when you’re sleeping, make them leave it
and i can’t even see if it’s all there anymore so

you’re too mean, i don’t like you, fuck you anyway
you make me wanna scream at the top of my lungs
it hurts but i won’t fight you, you suck anyway
you make me wanna die, right when i

when i wake up i’m afraid, somebody else might take my place
when i wake up i’m afraid, somebody else might take my place
when i wake up i’m afraid, somebody else might take my place
when i wake up i’m afraid, somebody else might end up being me

being me can only mean
feeling scared to breathe
if you leave me then i’ll be afraid of everything
that makes me anxious, gives me patience, calms me down, lets me face this
let me sleep
and when i wake up (when i wake up, when i wake up) let me be

when i wake up i’m afraid, somebody else might take my place
when i wake up i’m afraid, somebody else might take my place
when i wake up i’m afraid, somebody else might take my place
when i wake up i’m afraid, somebody else might end up being me

omg, she’s alive

Etichete

, ,

back.

n-am pățit nimic, doar că sunt o leneșă și jumătate (ca să nu spun chiar lepră) și nu prea mai scriu pe blog – după cum am zis într-unul din posturile din anul trecut (parcă), mi-e mult mai comod să apăs semnul ăla nenorocit de reblog de pe tumblr decât să îmi exercit așa-zisul talent literar pe wordpress. nici acum nu sunt prea sigură despre ce spaghete să scriu, sau dacă ar trebui măcar să scriu despre un subiect anume. oricum nimeni nu mai citește bloguri în zilele noastre.

poate ar trebui să scriu într-un final glorios romanul ăla pe care îl tot scriu de când aveam în jur de douăj’ de ani. doar că nu cred că o să fiu vreodată mulțumită de ce o să îmi iasă. am sucit și răsucit povestea aia pe toate părțile în mintea mea, și mi se pare deja prea fadă. oricum nu cred că aș publica ceva. aș da romanul prietenilor, să îl citească și să râdă de mine, sau ceva de genul.

side note. mi-am schimbat jobul, și acum sunt corporat(r)istă cu acte în regulă. lucrez în pipera, mănânc la cantină și am card din ăla de acces cu poză din care zâmbesc tâmpit. și sunt mai bine plătită. yay me. *pats self on the back* partea nasoală e că am pus cel puțin cinci kile pe mine, pentru că în prostia mea am ignorat faptul că metabolismul meu funcționează muuuuuuuult mai încet decât cel al prietenului meu insuportabil de zvelt, care balotează găleți de dulciuri și nu se îngrașă nici măcar un gram. aș vrea să spun că am fost responsabilă și am început să fac sport și de asemenea am renunțat la dulciuri. dar asta nu s-a întâmplat. hei, e vorba de mine aici, remember?

a, și v-am zis? nu, nu v-am zis, că nu am mai dat pe aici. noul album the amsterdams e absolut superb și îi iubesc maxim.

deja mi-e dor de vară. uf.

și sper că următorul post va fi mai puțin banal decât ăsta.

ultimul post pe 2015

Etichete

,

am avut un sfârșit de an amar și nu cred că mai e cazul să spun de ce. toți oamenii știu că mă refer la colectiv. pentru mine anul 2015 o să fie mereu legat de ce s-a întâmplat acolo. e o umbră care nu are cum să nu plutească peste toate amintirile frumoase făcute anul ăsta.

legat de asta, sunt mulți, foarte mulți, care își dau cu părerea despre colectiv fără să fi călcat o singură dată acolo – sau la concerte rock în general. aș vrea ca oamenii ăștia să își regăsească stropul de decență pierit și să tacă.

mi-aș dori ca pe viitor să se vorbească mai puțin și să se facă mai multe. și să putem merge la concerte fără spaima că vom pieri de la o scânteie de artificii. să intrăm în normalitatea aia pe care o visa lumea la revoluție și care ne-a fost răpită în vara lui 1990.

și cam atât. eu o să fiu bine. mi-e puțin teamă de viitor, dar nu vreau să mă dau bătută. orice-ar fi.

ne vedem în 2016.

 

„ai auzit?…”

Etichete

, , ,

când am aflat, urcam pe scări să mai iau o gură de aer, ultima oară înainte de concertul care sta să-nceapă. ajunsesem cam târziu, norocul meu că știam de la formație că avea să se cânte de-abia după miezul nopții. era frumos, deja zburasem de la masă la masă, din om în om, eram prinsă în atmosferă. cu doar câteva ore înainte vorbisem cu a. pe facebook, care mă rugase să mă asigur că eu și prietena fotografă fusesem puse pe listă la concert. îi urasem să se distreze la goodbye to gravity. ea îmi urase același lucru și adăugase, înainte să apuc să o fac eu, că poate ne vedem la o bere după.

și fix când mai aveam puțin să ajung afară, frate-meu mă ajunge el din urmă cu telefonul în mână și-mi zice: „ai auzit? explozie la colectiv.”

mi-a stat inima-n gât.

două apeluri telefonice neizbutite mai târziu, s-a confirmat, a. era internată. ea, și alți cunoscuți. apăruseră liste cu răniți pe facebook. muriseră deja oameni. nu fusese explozie, ci incendiu. era grav. am clacat. am plâns în stradă. am înjurat. toate pe muzica care începuse să răsune din clubul unde eram, căci formația nu aflase încă.

era așa absurd. tocmai acolo, tocmai în locul acela unde nu mă gândisem niciodată că se poate întâmpla ceva rău, unde mă simțisem mereu în siguranță, fiindcă nu era la subsol, spre deosebire de alte spelunci din centrul vechi. dar sentimentul meu de siguranță fusese o iluzie. clubul era plin de materiale inflamabile. tavanul căzuse arzând în bucăți pe toți cei de acolo. oamenii se călcaseră în picioare la ieșire. ne uitam unii la alții, noi, cei care aflaseră, și știam că am fi putut fi noi în locul victimelor, și că era pură întâmplare că nu fusesem.

am râs isteric în seara aia, nu puteam face altceva. plânsul a venit după. când am înțeles că există oameni cu care nu mă voi mai vedea nicicând pe la concerte. când am priceput că prietenii mei treceau prin dureri oribile în spital și eu nu aveam cum să le alin chinul. când au fost minus 27, apoi minus 32, minus 39, minus 42, minus 44, minus 45, minus 46. când am înțeles măsura propriei iresponsabilități.

ce-a mai fost apoi știți bine, căci s-au tot scris, spus și făcut lucruri.

nu mai am nimic de adăugat, decât poate o speranță într-un miracol pentru toți cei care încă luptă pentru viață.

și dorința de a mă vedea cu a. la o bere (sau ce vrea ea) după. indiferent când va fi acest după.

om și șobolani în parc la cișmigiu, duminică seara

Etichete

, , , , , ,

sunt o lepră totală, okay? știam de concertul ăsta de la summer well, când m-am întâlnit întâmplător cu dan (da, o să scriu și despre summer well la un moment dat, sau cel puțin așa sper). nu am ajuns însă la timp și am ratat începutul. eram la o terasă cu niște prieteni și deja începuse când am sosit și noi într-un târziu în poiana aia din cișmigiu aflată la doi pași de niște blocuri ai căror locatari, din ce am înțeles, au demarat o petiție pentru oprirea decibelilor (și implicit, mutarea evenimentului „copacul cu cărți”, în cadrul căruia s-a desfășurat concertul) în anul ce urmează.

deci stăteam acolo în parc, sau, mai bine zis, mă zbânțuiam în rochie lungă cu flori. că de, aveam serviciu a doua zi. m-a prins concertul ăsta fix pe final de vacanță, nu că aș fi avut cine știe ce vacanță. o săptămână și un pic. era cald, nici vorbă de ploaia asta enervantă de acum.

și aveam așa:

13-14 ani, și așteptam să se întâmple ceva, și auzeam vorbe despre școală și plictiseală în ritm de odă, mutată din piața romană în cișmigiu.

15 ani, copil rebel care stă lipit de atomic tv, uită-te doar în oglindă mai bine, și înalț palma, ritmul melodiei bate în ritmul inimii mele.

17 ani, și râdeam, ai mai zis asta odată, urlă publicul spre dan la „ia-te de pe jos”, mereu mi-a plăcut când oamenii se iau singuri peste picior.

18 ani, cine e de vină? nimeni, toți. nostalgie insuportabilă.

20 de ani și-un pic, și mă reconectam la modul xcelent cu muzica ocs, deși mi se zicea să nu încerc așa ceva acasă.

apoi noaptea din colectiv, cu drag enorm de „pandora”, de „caută”, de „baloane de săpun”. mama voastră de visători, tot aici sunteți?

și urlam sacadat cu toți oamenii din public „ocs, ocs” și îmi dădeam capul pe spate, și îmi înălțam mâinile cu același zâmbet de la 13, de la 14, de la 15, de la 17, de la 18, de la 20 și ceva de ani. un zâmbet cu care am rămas după ce s-a așternut liniștea și oamenii s-au risipit pe la casele lor.

etern recunoscătoare.