ultimul post pe 2018

Etichete

,

um de fapt e al doilea și ultimul și ce să vă zic adevărul e că în viața mea nu am mai scris doar două posturi pe wordpress tot anul chiar mi-e puțin jenă în fine sper ca la anul să fiu mai productivă și aici adică să scriu mai mult că din ce observ tumblr o cam suge acum cu banul lor idiot pe nudity doamne ce m-au cenzurat anul ăsta mi-e rău also am adoptat o pisică anul ăsta deci lucrurile stau fffff bine și în fine hai că vorba lungă sărăcia omului mă duc să mă pregătesc de paaaaaaaaaarty hai la mulți ani hai că vine peste noi 2019

norunegru. zâmbește!

Etichete

, , ,

tu la 16 ani. cu toată iubirea, nebunia, încrederea și indignarea ta față de univers.

străzi prăfuite în lumină orbitoare de vară, coloană sonoră de mers prin oraș, amintiri, regrete.

așa ai fost sau așa ai fi vrut să fii.

sărutul pe care nu l-ai dat niciodată și cel pe care l-ai dat și îl păstrezi în memorie, toate dățile când nu ai putut să ieși, sentimentul ăla că trece viața pe lângă tine cu 100 km/h și tu ratezi tot.

concertele în spațiu public, tu stând pe asfalt încins de soare, buzunare goale și sticla aia de apă care se încălzea prea repede și nu mai era bună de nimic.

când tremurai de frică la latină. când chiuleai la fizică.

fără să facem școala, cum învățam să mai trișăm?

zâmbește, nu știi ce e mâine. zâmbește, să nu-ți fie mai rău. zâmbește orice-ar fi. chiar și când te doare.

cauți, dar nu te-ai găsit nici măcar pe tine.

tu la 22 de ani. aproape adult, dar nu chiar.

încerci, afli mai multe, experimentezi. iubești iubirea.

atâta înțelepciune și atâta naivitate, știi atâtea și nu știi nimic.

te vei ridica mereu, nu contează ce se întâmplă. trebuie să poți. trebuie s-o faci.

pune-le întrebări, revoltă-te.

te întorci noaptea din oraș sau stai în club până la cinci dimineața când se deschide metroul, pentru că cine are bani de taxi cu jobul ăla așa de prost plătit?

acasă, în viață, pe masă, fără bani.

respiră adânc, ia-ți inima în dinți.

și zboară.

p. s. sâmbătă se va întâmpla asta.

ultimul post pe 2017

Etichete

,

nu prea am scris pe aici anul ăsta că deh e mult mai ușor să dai reblogs pe tumblr decât să îți storci creierii să scrii un post pentru doi cititori jumate că mai mult nu cred că are blogul ăsta anyway ce voiam să zic e că anul ăsta chiar mi-a ieșit ce voiam și m-am mutat de la ai mei haha acum pot să zic și eu că sunt adult în fine lucrurile merg destul de okay concertele de anul ăsta au fost minunate pe plan sentimental treaba-i cam confuză dar asta e se mai întâmplă sper ca 2018 să aducă schimbări și mai faine decât 2017 în fine hai că închei că nu vreau să vă țin din pregătirile de revelion sau ceva doamne de ce face lumea atâta tam-tam de revelion eu una aș sta acasă să mă uit la filme poate chiar o să fac asta la un moment dat dar nu anul ăsta că deja am promis că merg undeva așa că la mulți ani you beautiful fuckers check this out vine 2018

that’s right

Etichete

, , , , , , , , , , ,

începutul verii, așa ploios și dubios cum a fost el, mi-a dăruit un concert kumm, care, chit că a durat doar trei piese, m-a umplut de un entuziasm așa mare că m-am simțit iar fata aia de douăzeci și ceva de ani care venea la concerte singură și se posta mereu în primul rând, cântând și aplaudând cât o țineau plămânii și palmele. singura mea problemă a fost că am auzit doar trei piese, dar, mi-am zis eu la vremea respectivă, mai bine trei decât zero.

cum totuși încă îmi mai permiteam să visez, mi-am încredințat oful facebook-ului și-am postat un status care zicea în esență „cât de mișto ar fi un concert full time kumm”. de aici, o întreagă conversație cu oigăn legată de un posibil setlist. apoi liniște și pace.

până pe 11 octombrie, când am primit acest mesaj:

 

ȘTIAI CĂ
VA FI
CONCERT KUMM???????
căruia i-am răspuns prompt cu:
MOR

 

evident că nu am murit, aveam un concert kumm la care să merg. kummcert, cum ziceam pe vremuri. fratelemeleu, ce au mai trecut aaaaaaaaaaniiiiiiiiiiii!

așa se explică faptul că în seara zilei de 22 octombrie am luat autograf de la irvine welsh (unul din scriitorii mei preferați – trebuia să mă laud cu asta), după care am luat-o la pas către clubul țăranului român, unde aveau să cânte kumm, în cadrul evenimentului love is in the art. ah, că bine i-au mai zis. și, deși aveam emoții că poate aveam să întârzii (m-aș fi zgâriat pe ochi dacă s-ar fi întâmplat), nu a fost cazul deloc.

deci iată-mă acolo, tipa de 30 de ani care se simțea de parcă ar avea cu vreo 9-10 mai puțini, în fața scenei, ca pe vremuri, într-un public plin de prieteni ai formației și fani, de ascultători și muzicieni, de cunoscuți și necunoscuți, de oameni care fuseseră la o mulțime de concerte kumm și oameni care nu apucaseră nici măcar un concert.

noi și ei. oigăn, kovacs andras, mihai iordache, cătălin mocan, john ciurea, dan georgescu.

primul acord. e „just to tell” de pe cel mai mișto album kumm (în umila mea opinie), și anume „different parties”, iar eu am ditamai zâmbetul pe figură, căci seara a început kumm nu se putea mai bine.

*

știu că v-am povestit în articolul din iunie ce mult înseamnă kumm pentru mine, dar nu cred că v-am explicat de ce au avut impactul ăsta asupra mea. sunt multe trupe mișto pe lumea asta care mi-au dat filme faine, dar prea puține care îmi fac inima să bată de bucurie în halul ăsta. am stat strâmb și-am judecat drept și-am ajuns la concluzia că de mai toate trupele care mă fac să mă simt așa m-am apucat ori în anii adolescenței, ori până-n 25 de ani, perioada aia confuză, dar încântătoare în felul ei, în care eram o tentativă de adult, cu o tentativă de job, încă la școală, încă întrebându-mă ce aveam să fac cu viața mea.

și orice citești sau asculți sau privești în perioada aia și îți place, rămâne cu tine pe veci într-un fel sau altul.

„i will follow my freaky heart until sorrow becomes a part of it
i will borrow my freaky heart til tomorrow when i want it back…”

minunate versuri. minunat album. am mai zis, știu. minunată melodie.

„one life left” și instrumentalul ăla care te ia pe sus ca un uragan. „stomach’s filled with hate for the one and the only” cântă cătălin, iar eu mă întreb cum de am rezistat atâta amar de vreme fără doza de kumm live.

„angels and clowns”. atât.

fază super simpatică la „strawberry soul”, o piesă de pe cel mai recent album, când cătă explică faptul că urmează o piesă nouă pentru el și înșiră foile a4 cu versurile pe scenă.

„one for each day” la care mă așez jos, lângă scenă, cu ochii închiși, cum am mai făcut-o o dată sau de două ori la concertele de pe vremuri, sorbind absolut fiecare cuvânt și fiecare notă muzicală.

concertul ăsta e plin de momente absolut frumoase. nu aș vrea să se termine niciodată.

mă bucur din suflet chiar și la „beautiful country”, una din piesele de pe mai puțin gustatul de fani album „far from telescopes”, deși mi-ar fi plăcut mai mult un „sleepwalk” sau chiar „fashion”. dar e okay, avem „beauty queen” și „police” în setlist, alte motive de fericire pentru mine, două din multele motive de fericire ale serii.

înainte de „different parties”, oigăn face o dedicație unei persoane foarte dragi „cu aceleași inițiale”. „that’s right” sună deosebit pe două voci. „I couldn’t love you more” răsună frumusețea de vers de pe „hand in a mirror”, și da, i really couldn’t love them more. one in a million band.

dar dintre toate, cel mai frumos e momentul „curse”, căci dau din cap, dau din cap, dau din cap cu riscul să îmi provoc febră musculară, dau din cap de parcă aș avea douăzeci de ani.

am ajuns repede, prea repede, la bis. un bis care e cerut cu aplauze și tropăieli și entuziasm. iar formația nu se lasă rugată prea mult să revină pe scenă. bisul e format din superba „blue screens and x-rays”, pe care o filmaseră la repetiții și o postaseră înainte de concert și, inevitabil, „morsa”.

final. dar dacă era după mine, ar mai fi durat pe puțin două ore. și ce dacă a doua zi era luni? nu conta!

everything is kumm and nothing hurts.

*

în loc de încheiere

am spus cam ce era de spus în articolul din vară, așa că aici nu mai las decât un mare

MULȚUMESC, KUMM.

pentru tot.

* videos by romanitzza *

edit. poze minunate făcute de prietena năluca puteți vedea aici.

twenty years of placebo

Etichete

, , , , , , , , , , ,

știu de placebo din 1999. sunt fan din 2004.

eram doar o adolescentă când muzica făcută de brian molko & co a venit peste mine ca un tăvălug, mi-a dat două palme zdravene peste ochi și mi-a zis „tot ce ai ascultat până acum e irelevant, de acum înainte trupa asta va fi trupa ta preferată”. erau zilele în care nu aveam internet (negre zile, într-adevăr), și ședeam cu orele pe posturile de muzică doar-doar mai prind un clip de la placebo. am fost cea mai fericită când am găsit o casetă „sleeping with ghosts” într-un hollywood music & film. am ascultat-o-n prostie și-o mai am și acum.

îmi amintesc cum veneam de la meditațiile pentru facultate și cum mă opream la colț, unde era un magazin de televizoare, ca să prind topul de rock de pe mtv românia și să văd „twenty years” pe nenumăratele ecrane de dinăuntru. „twenty years” a fost momentul meu „aha!” în relația cu placebo. mai ascultasem înainte „special needs”, „this picture” și „english summer rain”, dar nu ele m-au făcut fan. „twenty years” m-a făcut, de mi-am scotocit toate revistele de muzică după materiale cu trupa.

așa am ajuns să aștept „meds” cu sufletul la gură. și așa am ajuns să urlu de fericire în sinea mea într-un internet cafe în 2006 atunci când s-a anunțat primul concert placebo în românia. 13 august 2006, arenele romane. aveam nouăsprezece ani și nu puteam să cred că aveam să-mi văd formația preferată live.

unsprezece ani și patru concerte placebo mai târziu, m-am intersectat iarăși cu „twenty years”. mai exact cu „20 years of placebo”, turneul special conceput pentru a sărbători douăzeci de ani de activitate muzicală a formației pe care încă o iubesc și o ascult cel mai mult. să mor de fericire și mai multe nu când s-a spus și că aveau să fie cântate piese care nu se mai auziseră de ani întregi live.

concertul meu placebo numărul cinci avea să fie unul cu totul și cu totul special, mi-am zis.

*

AȘTEPTAREA

28 iunie 2017, arenele romane. e cald, dar o căldură încă tolerabilă, more or less (nu canicula care avea să se instaleze încă de-a doua zi). m-am sacrificat de dragul formației și-am pus pe mine un tricou negru cu emblema lor, așa că soarele mă torturează nemilos. sunt cu grupul de prieteni la intrare (unii-s veniți special de la iași pentru concertul ăsta) în secțiunea dedicată celor cu bilete „the better friend”, adică oamenii care-și luaseră bilete imediat ce s-au pus în vânzare.

mi-amintesc puhoiul de lume din fața arenelor romane din 2006. nu mai e ca atunci, dar lumea care s-a strâns totuși la intrare e entuziasmată. o să fie mișto, i can feel it in my old bones.

și se dă în sfârșit cale liberă publicului, un pic mai târziu decât se specifica în programul de acces, dar e okay, nu am așteptat totuși exagerat de mult. eu și prietenii mei aterizăm undeva în rândurile trei-patru, aproape de scenă. o s-avem vedere bună.

durează cam o oră până soarele coboară în sfârșit sub amfiteatrul arenelor romane și putem și noi să ne simțim mai puțin a cartofi copți în cuptor și mai mult a oameni. niște oameni foarte înghesuiți și transpirați, dar oameni nevertheless. securitatea se mai milostivește și mai împarte apă când și când în rândurile din față.

în deschidere cântă greetings sugar. e bine, că le știu cât de cât piesele, e mai puțin bine că piesele sunt interpretate în varianta aia remixată pe care am ascultat-o în control și după care nu pot să zic că mă omor. îmi plac mult mai mult greetings sugar cu full band și cor de backing vocals pe spate. dar tot cânt cât mă ține gura „dance like a maniac, bitch about the music” și alte versuri o dată cu ei. în jurul meu, din păcate, oamenii nu-s chiar așa de entuziasmați. dar e de înțeles. toți au urechi și ochi doar pentru placebo, care or să intre la nouă și un sfert seara.

după greetings sugar, se urcă staff-ul placebo pe scenă să facă aranjamentele necesare. se aud când și când urale din public. un tip din staff chiar ne încurajează să zbierăm mai tare, și noi ne conformăm. numărăm minutele.

o să văd placebo pentru a cincea oară.

*

„…YOU KNOW, ONE DAY THIS WILL BE EVIDENCE”

e nouă și zece minute când ecranul de pe scenă prinde viață și ne-arată varianta nelansată (până în 2016, când au scos-o placebo de la naftalină) a clipului „every you every me”. știu deja că nu vor cânta piesa în seara asta, așa că m-apuc să cânt cât mă ține gura. și toți cei din jurul meu o dată cu mine.

apoi pe ecran apare o variantă mai lungă a filmulețului ăstuia. the evidence. deja lumea izbucnește în urale și aplauze.

se aud primele acorduri de la „pure morning”, repetate din nou și din nou și din nou, în timp ce pe scenă se urcă trupa de back-up: matt lunn (tobe), angela chan (vioară, clape), bill lloyd (chitară) și nick gavrilovic (chitară, clape).

apoi uralele urcă în volum, căci pe scenă apare stefan olsdal, care salută publicul cu mâna sus.

și apoi lumea explodează de-a binelea, căci brian molko este și el pe scenă, și primele versuri din „pure morning” încep să se reverse înspre noi.

văd placebo pentru a cincea oară. și e minunat.

*

„THIS IS OUR BIRTHDAY PARTY”

e aniversare, și se simte.

nu l-am mai văzut până acum pe molko atât de relaxat pe scenă. nu live, cel puțin, căci clipurile capturate de fani și postate pe youtube îți arată că asta a fost o constantă pe parcursul turneului ăstuia. gesticulează și zâmbește mult. îmi place, îmi dă o stare de bine nemaipomenită.

formația ne plimbă înainte-înapoi prin istorie. din 1998 sărim direct în 2013, cu „loud like love”, apoi și mai aproape de prezent, cu „jesus’ son”. suntem salutați prin vocea lui brian, care zice că-s fericiți să revină. așa sper și eu.

un „soulmates” și un „special needs” mai târziu, avem parte de prima premieră, b-side-ul „lazarus”, care nu s-a mai auzit în niciunul dintre concertele placebo din românia de până acum. „it’s horrid to see you again”, cântă molko cu brațele înspre noi, iar eu zâmbesc cu gura până la urechi.

„too many friends” mă face să mustăcesc de obicei, prea sună a „technology is bad, fire is scary, thomas edison was a witch”, dar în concert uit de toate astea. fucking hell, în 2009 am dansat până și pe „ashtray heart”, o piesă căreia îi dau skip cu regularitate când ascult placebo. „too many friends” e okay pe lângă aia, deși, culmea, inițial nu mi-a plăcut prea tare.

„twenty years”, melodia lansată în 2004, melodia specială pentru mine. „you’re the truth, not i”, cântă molko, și se simte căldura omului care în 2012 le spunea fanilor ce organizaseră o campanie de ziua lui: „you are my band’s lifeblood, without whom we well and truly would be nothing, y’know.”

la „i know” avem parte de niște aplauze și urale prelungite înainte de ultima notă a melodiei, cu un molko care ne încurajează pe tăcute să urlăm din ce în ce mai tare. îmi amintește de un moment din 2009, de la romexpo, când lumea se dezlănțuise într-un mod similar către finalul piesei „battle for the sun”.

facem un du-te vino între trecut și prezent, sărind de la „devil in the details” la „space monkey”, apoi la „exit wounds” (vai, vai, vai) și „protect me from what i want” (vai, vai, vai din nou).

suntem numiți la un moment dat „a fucking amazing audience” de către molko. ca în 2009.

și să-mi stea inima în loc și mai multe nu când pe ecranul din spate apar imagini de arhivă cu david bowie în timp ce formația cântă obsedanta și obsedata „without you i’m nothing”.

revenim la albumul de debut, cu o variantă reorchestrată „36 degrees” și o „lady of the flowers” care mi-ajunge direct la suflet.

după care brian molko ne spune că e momentul să „shake our bits” pentru că s-a încheiat partea melancolică a setului și urmează partea dansantă.

și tot într-un zbucium am ținut-o preț de cinci piese. „for what it’s worth” (chiar dacă „battle” e albumul care-mi place cel mai puțin, tot mă agit când aud piesele live), „slave to the wage”, „special k”, „song to say goodbye” și un „the bitter end” de zile mari.

apoi formația iese pentru prima oară de pe scenă, și are loc un moment magnific. printre urale și aplauze, publicul aprinde lanternele de la telefoane, și arenele romane se umplu de lumini. staff-ul trupei face poze.

trec minute bune, parcă nesfârșite, până revine trupa pe scenă. par impresionați de marea de lumini.

bisul ne catapultează iar zdravăn în trecut. întâi prin piesa mea de suflet, now and forever, „teenage angst”, apoi prin „nancy boy”, una din favoritele fanilor și unul din primele hituri mari placebo, apoi prin „infra-red”, cu care deschiseseră primul concert în românia cu atâția ani în urmă.

ador basul-curcubeu al lui stefan.

nu se mai lasă la fel de așteptați pentru al doilea bis, „running up that hill”. avem parte de niște improvizații absolut superbe ale lui molko. când naiba au trecut aproape două ore de concert? nu știu. plecăciuni, zâmbete, apoi formația dispare de pe scenă. din public se cântă „happy birthday”.

gata, s-a terminat, s-au aprins luminile, staff-ul aruncă bețe și pene de chitări în public. lumea se scurge spre ieșire.

concertul meu placebo cu numărul cinci a fost, într-adevăr, cu totul și cu totul special.

*

ÎN LOC DE ÎNCHEIERE

 

de ieri încoace ascult neîntrerupt placebo. ascult și în timp ce scriu articolul ăsta. și probabil o să mai ascult în draci o perioadă. dintre cele cinci concerte placebo la care am asistat, ăsta și cel din 2009 au fost cele în care i-am simțit cel mai aproape.

n-aș fi crezut în 2004 că o să ajung să îi văd de atâtea ori, dar mă bucur mult că s-a întâmplat.

restul e muzică și poezie.