Am obosit…

Verum poetica

Am obosit… trupul mi-e greu, uneori, de parca l-as avea pe Atlas in spatele meu. Am obosit sa vad cum indivizii sunt doar niste stafii cu convingeri. Am obosit sa vad cum atomii unora sunt mai valorosi decat atomii altora. Am obosit sa tac ca sa nu urlu. Am obosit sa vad cum oamenii isi aleg singuri inchisorile. Am obosit sa vad calai deveniti eroi. Am obosit sa vad flori de colt smulse din radacini. Am obosit sa vad pasari cantatoare cu aripi distruse. Am obosit sa cred ca exista sens. Am obosit sa fiu inert. Am obosit sa vad canibali. Am obosit sa ma joc de-a v-ati ascunselea dupa masti de bal. Am obosit sa simt fara sa fie nevoie. Am obosit sa vad cum smoala din om este privita ca fiind miere. Am obosit…

Vezi articol original

veșnicul copil rebel din tine

Etichete

, , , , , ,

continuu de unde am rămas aseară, cu joi seara în control.

venisem tot din piața victoriei, tot înfrigurată, dar mai puțin decât cu o seară înainte, pentru că viscolul se milostivise și se potolise vizibil. de-abia așteptam concertul, fiindcă, well, era vorba de omul cu șobolani, una din formațiile pe care le ascultam de când eram tânără adolescentă, și care mi-e dragă și-acum maxim.

începutul concertului m-a prins în baie (dishonour on me, dishonour on my cow) dar am reușit să îmi aranjez mutra șifonată relativ la timp, și-am intrat în sala de concert cu tot cu ghiozdanul meu de corporat(r)istă, pe care nu apucasem să îl schimb cu o geantă ceva mai mică de dimineață. da, știu, cam nasol cu ghiozdan la concert ocs, asta e, l-am pus în față, nu în spate, ca să nu deranjez lumea. sper din suflet că nici n-am deranjat pe nimeni.

cum a fost? păi, ca să nu mă lungesc prea mult…

controlul, plin. de ne-a și apostrofat, mai în glumă, mai în serios, amariei pe la început „de ce nu sunteți în piață?” „de acolo venim!” am zbierat eu.

concertul, ah, ce să vă zic să mă-nțelegeți? s-a auzit foarte bine. foarte, foarte bine. și ăștia au venit cu un chef de cântat de m-au rupt. și mi-au strecurat prin setlist numai piese una și una, de la „razna” până la „pandora”. și iar m-au trecut șaptej’ de mii de fiori gândindu-mă cât de uber faină e „copilul rebel”. și iar am urlat din toți plămânii refrenul de la”xcelent”. și iar a trebuit să fiu atentă când făcea publicul ditamai moshpitul pe „ajutor” și „odă”, dar nici că-mi păsa, aveam ditamai rânjetul pe față de fericire. fucking hell, ador trupa asta.

atmosfera, foarte mișto. numai fani unul și unul, entuziaști, cu versurile învățate pe de rost, tineri, faini. evident, nu se putea să lipsească domnul borănescu, fanul ocs numărul unu, care dă mereu tonul la scandări și la entuziasm. mâinile sus, maestre!

una peste alta, timpul a trecut în zbor (pun very much intended) de nici n-am simțit cum s-a dus. m-am dus acasă și am ascultat ocs în draci, iar acum aștept cu sufletul la gură sărbătorirea celor douăzeci de ani ai formației. sunt sigură că o să iasă BETON.

thank you for the music, guys.

tourette fucking roulette + sun boulevard = love

Etichete

, , , , , , ,

săptămâna trecută am tot făcut slalom între piața victoriei (unde aveau loc protestele anti-guvernamentale, anti-dragnea și anti-vestita de acum ordonanță treișpe pe douămiișaptișpe) și concertele la care să mă tai, și nu pot renunța – căci cum te-ai putea încălzi mai bine decât mergând la o cântare, două, trei? eu nu știu modalitate mai bună. și nu îmi ziceți de vin fiert, hienelor, că nu beau alcool. și acum, hai să vorbim un pic despre concerte.

începem cu miercuri seara în expirat.

frig crâncen și un viscol de te tâmpea, dar nu aș fi zis pas la concertul ăsta nici moartă, fiindcă cântau băieții ăia dragi inimii mele, pe numele lor tourette roulette. așa că după ce am degerat în piață, am luat metroul până la unirii, după aia am degerat (iar) în stație la tramvaiul 7, protestând pe sub fular ori de câte ori ninsoarea insista să mă izbească mai abitir. ah, și m-am cufundat până la glezne în zăpadă când am coborât din tramvai și am dat să traversez peste șine. eram de-a dreptul om de zăpadă când am ajuns la club.

am fost plăcut surprinsă de formația din deschidere, sun boulevard, proiectul alternative/rock (zice facebook) al lui laur drăgan de la stema, care e și vocal. tipul chiar are voce mișto. ia luați de-aici o piesă, să vă convingeți.

mai trebuie să mai merg și la alte concerte ca să îmi intre în căpățână versuri și ritmuri, dar oricum – de urmărit.

după ei, ne-au încântat suspomeniții tourette fucking roulette, cu binecunoscutele lor bluze de trening de la adidas și cu piesele alea în stare să scoale și morții din mormânt și să le provoace fracturi de la atâta dans. nici n-a mai contat că afară se încăpățâna să viscolească, pe cuvântul meu că aș fi fost în stare să stau acolo toată noaptea și să îi ascult, cu atât mai mult cu cât au multe (și foarte bune) piese cărora nu le-au dat încă drumul pe net.

n-am zis niciodată pe nicăieri în detaliu cât de mult îmi place trupa asta, nici chiar pe maximumrock, ceea ce este absolut inexplicabil, pentru că îmi place de ei de mor. mi-a plăcut de prima oară când am ascultat „guillotine”, m-am îndrăgostit de-a binelea la primul live văzut, și îmi pică cu tronc din ce în ce mai tare cu fiecare live și single scos bifat. e funk, e rock, e sexy, e caterincă, e tot ce-ai putea să vrei, ba chiar și ce n-ai știut că vrei. nu vă mai zic cât talent încape în oamenii din trupă, că nu scriem romane aicea. dar vă dau un sfat bun, mai ales dacă săptămâna trecută v-a ținut viscolul în casă: haideți neapărat la următorul lor concert! merită.

vreau cu disperare un album, dar dacă nu o fi să fie, vreau măcar videoclipuri și/sau single-uri scoase cât mai des. și fiindcă ăsta-i blogul meu și nu trebuie să fiu obiectivă: VĂ IUBESC, MĂ! și mulțumesc că mi-ați scos gerul din oase fie și măcar pentru puțin timp (fmm iarnă).

(despre celelalte concerte în viitoarele postări, dacă nu care cumva mă apucă lenea. sper să nu.)

too old? neah

Etichete

, , , , , , , , ,

ce poate fi mai frumos decât să asculți un album the amsterdams după o zi întreagă de stat la birou și rezolvat chestii? evident, să te duci la un concert the amsterdams! ceea ce am și făcut, de altfel, săptămâna trecută, când băieții au avut concert în expirat.

ar trebui să știți că și-au schimbat iar componența – sunt iarăși patru, fix aceeași formulă care a lansat minunatul album „electromagnetica” – andrei hațegan, andrei ungureanu, augustin nicolae, ovidiu bejan. trupa asta nu are noroc la toboșari, dar știți ce? în punctul ăsta nici nu sunt convinsă că are nevoie neapărat de unul. oamenii ăștia patru cântă împreună din 2006, sunt super-sudați ca grup, și pur și simplu nu văd cum un nou venit ar putea să se integreze la fel de bine.

trupa sună foarte fresh, parcă mai fresh ca niciodată, în ciuda piesei care se cheamă „too old”, pe care au cântat-o în expirat și care sună absolut beeeeeeeeeeeeeeeton. am dansat de-am rupt locul, pe piese vechi și noi. apropo de piese noi, am auzit în expirat melodia numită „bulletproof”, ultima de pe cel mai recent album, „eternity for dummies”, lansat anul trecut.

și, desigur, nu putea să lipsească deja tradiția din timpul piesei „sunology”, când băieții invită oameni din public să danseze pe scenă. m-am implicat și eu, because what the hell. printre cei urcați pe scenă s-a numărat și paul ballo, fostul lor toboșar, actual toboșar la we singing colors și solist de excepție la hot casandra, care a dat și el o mână de ajutor la percuție.

una peste alta, m-am super distrat, ceea ce vă recomand și vouă din tot sufletul, că băieții pleacă în turneu în femartie. stați cu ochii pe pagina lor de facebook pentru detalii!

ce-am făcut marți seara

Etichete

, , , , , ,

marți seara, prima zi de muncă de după vacanță. n-o să credeți, dar aveam o dispoziție superbă. de sărbători am stat numai și numai în casă, fix ca o plăcintă. mno, aveam nevoie de ceva odihnă, ce-i drept, dar parcă a fost totuși un pic cam prea multă. așa că am fost fericită să revin între betoanele de la pipera. măcar mă mai plimb și eu puțin, nu?

oricum, motivul principal al bunei dispoziții a fost reprezentat de concertul robin and the backstabbers de la berăria h, primul concert pe 2017. nu pot să zic că mă omor după berărie ca loc de concerte, dar ca spațiu în sine e tare, ca un fel de oraș în oraș. iar de ratb nu vă mai zic cât de tare îmi place, că știți deja. sau, mă rog, ar trebui să știți.

am vrut să fac o nebunie pentru primul concert al anului, așa că după ce-am ieșit de la birou, m-am cărat rapid acasă și mi-am pus pe cap o perucă lungă bleu pe care o mai purtasem o singură dată, pentru un cosplay care cred eu că mi-a ieșit chiar mișto. a fost super să ies cu ea p-afară, că nu mai aveam nevoie nici de căciulă, nici de fular. la concert a fost nițel cam problematic, că nu e chiar minunat să stai cu o chestie sintetică pe cap, dar deh, ne sacrificăm pentru estetică, ca să spun așa.

așa că iată-mă cu gâtul strâmbat înspre scenă (fiindcă scena din berărie este mega înaltă), încadrată de două amice, holbându-mă cu admirație spre formație. și în jurul meu o droaie de oameni tineri (mai tineri ca mine adică). nu m-am uitat la ceas să văd exact când a început concertul, dar nu cred să se fi întârziat prea mult față de ora stabilită.

trebuie să menționez că înainte de concertul de aseară, îi văzusem ultima oară pe ratb în decembrie anul trecut, în (noul) expirat, un loc care mi-a picat cu tronc de prima oară când am pus piciorul în el. și vai de capul meu, ce concert fain a fost ăla, mi-au cântat și „muzică în cântece”, și „kriminaal”, și „paris/dakar”, ba a mai fost și sold-out pe deasupra. așa că ștacheta era ridicată destul de sus.

concertul de aseară nu l-a depășit pe ăla din expirat ca awesomeness (și aici mă refer mai ales la setlist), dar a avut un vibe super. n-am putut să mă zbânțui prea tare din motive de perucă (of, estetica asta) și probabil și de bătrânețe (nu mai dansez ca în 2009, să fie clar), dar am savurat totul piesă cu piesă, cu ochii mari și sorbind fiecare mișcare și fiecare gest din direcția scenei. și am dat tonul în câteva rânduri la urlete.

setlistul a fost cel obișnuit, parte din „stalingrad”, parte din „arhanghel’sk”, presărat cu niște bowie („heroes”) și pink floyd („goodbye, cruel world”). am descoperit iarăși că încă mi se mai rupe inima la „marele zgomot”, încă tresar cu fiecare fibră la „spnzrtr”, încă mai urlu OooooooooOoOOOoooooooOOOo pe ritm de „vânătoarea regală”, și încă mai cred că „imperatrix” e una din cele mai epice chestii ever.

nu mi-am dat seama dacă trebuia să mă enervez (dați microfonul mai tareeeee!) sau să mă bucur (ce public fain!) că pe alocuri vocile din public îl cam acopereau pe robin. dar cred că sentimentul general e unul de bucurie. am avut de altfel un moment în care mă uitam pe scenă, la oamenii ăia mișto care își dădeau sufletul cântând în fața mea, și m-a năpădit un val de iubire pentru ei mai intens decât roșul unghiilor de la mâna stângă a lui robin.

în loc de epilog, știți și voi, fericire pentru toată lumea și hai să nu plece nimeni supărat.