i will always listen to your songs

Etichete

, , , , , , , , , ,

articolul ăsta nu e o recenzie, ci un șir de gânduri fericite – închipuie-ți o fată căreia i s-a întâmplat un lucru foarte fain, și care încearcă să își imortalizeze aceste gânduri undeva, poate pe un caiet

dar sfârșește prin a închide caietul cu zgomot, pentru că zâmbetul ei spune mai mult decât orice altceva

*

e sfârșit de vară, e fall in love festival, o să îți iei ditamai plasa de la liam gallagher mai pe seară, dar nu știi asta încă

(și când o să vezi alb pe negru că nu cântă, oricum o să te umfle râsul și o să urli în plin festival că damon albarn nu ți-ar fi făcut asta niciodată)

te duci la scenă să îi saluți pe robin and the backstabbers, schimbi două vorbe cu robin și oigăn, și, când să pleci, oigăn te strigă și-ți zice să nu-ți faci planuri pentru seara de 2 octombrie

te întrebi dacă nu care cumva… kumm? ar fi mi-nu-nat

dar poate să fie și moon museum că nu au mai cântat de mult

în fine, îți pui un reminder în calendar să se știe că e data ocupată și aștepți să vezi ce-o să se întâmple

*

LONDOPHONE

câte seri faine, câte concerte în cadru intim care umpleau locul până la refuz de nu aveai unde să arunci un ac

locul în care ai ascultat muzică mișto

locul în care ai iubit sincer și din toată inima pentru prima oară

locul în care ai băut combinația aia mortală de cola și sirop de cireșe (puțină cola, mult sirop)

locul în care răsfoiai cărți

locul unde ai ținut seria small talk

so many beautiful memories

și-acum crâșma asta se aniversează împreună cu soră-sa mai mică în ani, mai săracă în amintiri (cel puțin deocamdată) și mai mare ca spațiu, LONDOHOME

cu poetrip, coven clash și KUMM în control

deci KUMM să lipsești?

(și da, ăsta era evenimentul misterios de pe 2 octombrie, un mare MULȚUMESC lui vlad, mihai și tuturor celor care s-au ocupat)

*

în seara cu pricina

poetrip nebuni frumoși ca de fiecare dată cu roboții lor care au venit să ne fure lenjeria intimă

super rockstars

a fost belea small talk-ul pe care l-ai făcut cu ei, apropo, și chiar dacă nu ajungi des la concertele lor, ai tot timpul o stare de bine când se întâmplă

coven clash, noisy și energici

se mulează perfect pe starea ta, care e surescitare dusă până la extrem

pentru că, okay, sunt ani de zile de când te tot duci la concerte ale trupelor din românia și din străinătate, și ai văzut deja destule încât să nu te mai impresionezi așa ușor

dar în seara asta te simți ca la douăjdoi de ani, în seara lansării „far from telescopes”, cu amintiri vagi de la faimosul concert de pe motoare din mai 2007 la care toți au fost (sau despre care toți au auzit vorbindu-se) și cu un feeling de „unde mama naibii am fost până acum și de ce nu am venit la concertele ăstora? sunt proastă”

sunt doi ani de zile de când nu i-ai mai văzut live

și doamne, cât de dor a putut să îți fie

când în sfârșit se urcă kumm pe scenă, e de parcă s-au aliniat planetele

ești acasă

auzi din nou live piesele alea pe care le-ai ști și dacă te-ar trezi cineva din somn la trei dimineața

(de fapt, de multe ori la trei dimineața nici măcar nu dormi, haha, deci nicio problemă să reciți „one for each day”, de exemplu, NICI MĂCAR UNA)

în jurul tău e plin de lume, și toți sunt fericiți, și toți cântă

și tu ești iar idealista aia de douăjdoi de ani, și plutești într-o mare de fericire, din care, ce naiba, nici în momentul scrierii postului ăstuia nu ai reușit să te desprinzi

*

adevărul e că

de-a lungul timpului ai umplut blogul ăsta cu atâtea superlative la adresa live-urilor kumm, că nici nu prea mai ai ce să zici fără să te repeți grav

esențialul e oricum în articolul ăsta scris acum doi ani

ceea ce lumea trebuie să rețină e că acest concert din 2 octombrie 2019 a fost un concert al naibii de bun, și nu că ești tu fană înrăită, deși ești, dar vibe-ul a fost perfect și totul a sunat cum trebuie și aproape că nici nu ți-ai dat seama când s-a ajuns la bis

(uitați o piesă de la bis, btw, cu mulțumiri romanitzzei as always)

și acum te cam zgârii pe ochi că nu ai cum ajunge în cluj, pe 24 octombrie, să îi vezi și acolo

dar poate

POATE

or să mai concerteze și în capitală

POATE?

oricum e mai mult decât sperai că o să se întâmple anul ăsta, deci

MULȚUMIRI, MULȚUMIRI, MULȚUMIRI

și atât

*

SONG OF THE WEEK. the 1975 – „people”

Etichete

, , , , , , , ,

la ultimul song of the week postat (care era cu the neighbourhood, cumva frați de estetică cu the 1975, cel puțin în ce privește the self-titled era), am zis că mai bine aș schimba denumirea rubricii în song of the month, la cât de des postez. prostii. aiurea. mai bine i-aș spune song of the year la acest punct al vieții mele. dar, cum ziceam și în postul cu the neigbhourhood, nu vreau să distrug continuitatea, deci hai s-o dăm înainte așa, și poate asta o să mă motiveze să scriu ceva mai des.

de the 1975 știu din 2013, când au apărut o perioadă pe afișul ediției summer well din acel an, anulând ulterior din motive nespecificate (damn it, matty). au revenit însă în 2014, tot la summer well, ba chiar și-au și cerut iertare că anulaseră cu un an înainte, și au avut un show de zile mari, chit că erau a treia formație din ziua aia și afară era încă lumină. eu, fiind, printre altele, mare consumatoare de pop catchy, i-am acceptat cu brațele deschise în al meu playlist și le-am ascultat albumul self-titled atât de mult, încât m-am bucurat sincer când au fost confirmați pentru summer well 2016.

da.

și pe urmă mi-au dat o țeapă de zile mari și au anulat (THEY HAD A CHANGE OF HEART AHA), nerevenind la buftea decât în vara acestui an. în postură de headlineri de data asta. o promovare, ca să îi zic așa, chiar binemeritată, pentru că au crescut și s-au dezvoltat foarte frumos ca act live, iar matty, cu excesele și grandomania lui, e clar one of the rockstars of our time, cu toate bunele și relele ce țin de asta.

acum, poate știți sau poate nu, dar oamenii sunt super implicați pe partea de activism legat de climate change, și la o săptămână jum’ate după summer well, după un teasing intens, au scos o piesă numită „people”. eu eram pe stradă când a debutat noul single și m-am oprit pe o bancă special să casc urechea la cântec.

și, doamne, ce mi-a mai plăcut.

cine se aștepta la autotune și sound pop a fost probabil super dezamăgit. „people” e o piesă furioasă și abrazivă, cu un matty healy care-ți urlă în urechi să WAKE UP WAKE UP WAKE UP. duse-s metaforele prin care ne tot plimbau ei pe celelalte trei albume, versurile astea sunt foarte in your face. cea mai potrivită coloană sonoră fie pentru schimbarea lumii din rădăcini, fie pentru prohodul civilizației noastre. om trăi și-om vedea ce-o să fie, pentru că de business as usual se pare că nu mai e cazul, dacă e să ne luăm după oamenii de știință.

eu mă super oftic că nu era lansată când au cântat la summer well, ar fi fost nebunie curată să o aud live, dar asta e. poate data viitoare. sper să nu mai aștept alți cinci ani ca să îi văd.

wake up, wake up, wake up
it’s monday morning and we’ve only got a thousand of them left
well, i know it feels pointless and you don’t have any money
but we’re all just gonna try our fucking best
well my generation wanna fuck barack obama
living in a sauna with legal marijuana

well, girls, food, gear
i don’t like going outside, so bring me everything here
(yeah, woo, yeah, that’s right)

people like people
they want alive people
the young surprise people
stop fucking with the, fucking with the
people like people
they want alive people
the young surprise people
stop fucking with the, fucking with the
people like people
they want alive people
the young surprise people
stop fucking with the, fucking with the
people like people
they want alive people
the young surprise people
stop fucking with the kids

wake up, wake up, wake up
we are appalling and we need to stop just watching shit in bed
and i know it sounds boring and we like things that are funny
but we need to get this in our fucking heads
the economy’s a goner, republic’s a banana, ignore it if you wanna

fuck it, i’m just gonna get girls, food, gear
i don’t like going outside, so bring me everything here
(yeah, woo, yeah)

people like people
they want alive people
the young surprise people
stop fucking with the, fucking with the
people like people
they want alive people
the young surprise people
stop fucking with the, fucking with the
people like people
they want alive people
the young surprise people
stop fucking with the kids
people like people
they want alive people
the young surprise people
stop fucking with the kids

people like people
they want alive people
the young surprise people
stop fucking with the, fucking with the
people like people
they want alive people
the young surprise people
stop fucking with the, fucking with the
people like people
they want alive people
the young surprise people
stop fucking with the kids

 

lovesong for the cure

Etichete

, , , , , , , , , ,

am înviat din somnul cel de moarte bloggeristic ca să vă spun că am văzut concertul anului. nu, hienelor, nu metallica e concertul anului, mai lăsați-mă în pace.

DESIGUR CĂ THE CURE (în caz că nu vă dăduseți seama din titlu).

spre marea mea surprindere, am descoperit că nu prea am povestit pe wordpress despre ei, ceea ce e de neiertat, având în vedere că îi ascult la modul serios de vreo doișpe’ ani deja și că era să turbez de fericire în noiembrie anul trecut când am auzit că vin aici. trebuie să mă înțelegeți. când m-am apucat eu zdravăn de consumat muzică dincolo de ce se dădea la mtv și atomic (a se citi „pirata la greu de pe dc++”), adică prin ultimul an de liceu, așa, trupele mari de alternative, indie, și ce mai vreți voi, nu prea veneau pe la noi. efectiv nu îmi imaginam la vremea aia că o să ajung să văd the cure la bucurești, dar uite că s-a putut. și pentru că a fost așa de frumos, și pentru că îi iubesc de crăp și mă tot gândesc la cum a fost chiar și acum, am zis să vă povestesc și vouă ce și cum.

și dacă nu ați fost – haha, fraierilor. cum să ratați așa ceva?

okay, gata cu luatul peste picior, hai să vă povestesc.

*

LUNI DE LA 15.30? NOT A CHANCE IN THE WORLD

de fapt, concertul ăsta a fost efectiv o zi de festival, pe scenă înainte de the cure urcând coma, days of confusion, god is an astronaut și editors. îi ascultam pe toți, deci vă dați seama ce fericire pe capul meu.

din păcate însă, a fost pus luni. și locul desfășurării era piața constituției, ceea ce însemna că nu aveam voie destrăbălare până târziu în noapte. așa că totul a început obscen de devreme, la trei jum’ate ziua.

cum am zis, îmi plac și coma, și days of confusion. coma chiar ceva mai mult, pentru că îi știu de mai multă vreme; deși, iată, o să fac o mărturisire – când eram puștoaică, nu ascultam coma atât de des și cu atât de mult drag ca acum.

dar să ajung la 15.30 să îi văd? imposibil. eram la birou la ora aia. corporate stuff to do, ce să facem.

așa că nu prea o să am ce să vă zic despre ei. doar două chestii, și alea nelegate de muzică. și anume, că la coma cică au fost 47 de grade și leșinai de cald, și că la days of confusion a dat cu un pic de ploaie. offfff, ce chef aș fi avut să îi aud și pe ei. cu coma m-am revanșat două zile mai târziu, când m-am prezentat la silent concertul lor din j’ai bistrot. în ce îi privește pe days of confusion, rămâne de văzut în ce împrejurări îi voi mai vedea. dar sigur nu or să lipsească ocaziile.

până una alta, luați acilea niște clipuri de la arhiva mea, să vă lămurească despre cum a fost mai bine decât o pot face eu.

*

FOREVER LOST IN YOUR BEAUTIFUL MUSIC

pe god is an astronaut îi ascult din 2014, de când am avut șansa să îi văd pe scena din fabrica, la concertul ăla care a fost sold out. din păcate, am ratat un pic din setul lor, pentru că a trebuit să stau la coadă să îmi scot niște cash (că voiam merchandise și nu știam dacă se acceptă plata cu cardul).

nu sunt cine știe ce expertă în post-rock, admit. în afară de ei, mono, mogwai, balmorhea și, desigur, #mvntele autohton, nu prea ascult nicio trupă de post-rock on a regular basis. dar atât cât ascult, îmi place de mor. și-a fost absolut superb să îi aud pe băieții ăștia din nou.

am fost foarte fericită să aud „forever lost” și „suicide by star”, două dintre piesele care îmi plac cel mai mult de la ei. dacă era după mine, îi puneam să cânte de două ori mai mult decât au cântat de fapt, dar aia e, ne mulțumim cu ce putem.

tot de la arhiva mea:

*

YOU’RE THE LIGHT FROM ANOTHER WORLD

ah, editors. trupa aia pe care am ascultat-o o perioadă, acum niște ani de zile, că îmi plăceau „papillon” și „no sound but the wind”, și de la care am cam luat o pauză între 2013 și 2016 (da, știu, blasfemie). pe urmă am aflat că vin headlineri la summer well în 2017, după care am început iar cu ei la greu.

eram foarte entuziasmată că aveam să îi văd, pentru că nu uitasem ce show făcuseră la summer well, și mă așteptam la ceva pe măsură și de data asta. și mno, nu a fost chiar show-ul de la summer well (că acolo fuseseră headlineri, deh, altfel se punea problema), însă a fost fix ce trebuia.

unii oameni au remarcat probleme cu sunetul, cu proiecțiile din spate (pe alea chiar și eu le-am observat), dar pe bune dacă asta a afectat în vreun fel sentimentul general de bine pe care l-am resimțit pe toată perioada concertului. sincer, îmi place tom smith ca frontman de înnebunesc, e foarte carismatic și mișto, și am ajuns să îmi dau cu pumnii în cap că am ratat primul lor concert în românia de acum zece ani.

m-am bucurat că mi-au cântat una din obsesiile curente, „sugar”, care mă tot ține din 2017 încoace, dar m-am întristat nițel că nu s-a auzit „cold”. aia e. data viitoare, poate?

spre ilustrare, uitați acest moment glorios (filmat de slappermusic, ca și restul clipurilor ce vor mai apărea în acest post):

plus mai vechea mea obsesie, „papillon”, care a fost chiar a doua piesă cântată, și m-a vârât urgent în priză:

setlistul a fost mai scurt decât la summer well (normal) și nu am avut bis, dar m-am consolat cu gândul că mă așteptau două ore de the cure, și am profitat de pauza destul de măricică dintre seturi să mă hidratez puțin.

*

I WILL ALWAYS LOVE YOU

când eram la facultate, am cunoscut o tipă care era fan înrăit the cure, și care vorbea despre robert smith numai la superlativ. am auzit-o nu de puține ori zicând că e un zeu, și-mi ziceam că sigur e o ușoară exagerare de fan, că doar și eu aveam entuziasmări similare față de brian molko.

dar acum încep să cred că nu făcea decât să descrie realitatea.

pentru că pe bune, robert smith? cum îndrăznești să te urci pe scenă cu gașca, să vă lansați în perfecțiunea aia de „plainsong” și-apoi să intri tu după instrumentalul ăla minunat cu vocea aia absolut dumnezeiască, de nu am mai știut ce să fac cu mine?

o să te dau în judecată pentru emotional damage.

să fie clar – în ciuda vârstei membrilor, și a celor patruzeci de ani de carieră din spate (au mai mulți ani de carieră decât am eu de viață, ffs), the cure nu fac parte din categoria formațiilor ălora obosite, care ajung și ele prin bucurești la final de carieră să bucure nostalgicii.

nu.

the cure rup scena în două. sunt vii. se mișcă. interacționează între ei și cu publicul (a fost absolut simpatic să îl aud pe robert smith zicând, sau mai degrabă încercând să zică „mulțumesc” în românește). și indiferent că-ți cântă cântecul ăla atât de popular de-l știe toată lumea, ori cântecul pe care ai dansat în control în urmă cu două săptămâni, ori un anthem care-i cunoscut mai mult de fanii înrăiți, mai puțin de publicul general, sunt la fel de captivanți.

eu normal că sunt un clișeu ambulant și m-am bucurat să aud piese populare precum „just like heaven”, „pictures of you” ori „lovesong”. dar uite, mă jur aici, puteau să cânte numai b-side-uri obscure și tot i-aș fi ascultat cu urechile pâlnie, ochii larg deschiși și inima bătând de bucurie.

m-am trezit că am o nouă piesă preferată de la ei chiar în timp ce o cântau, așa de buni erau. mă refer la „shake dog shake”. nu știu ce-oi fi visat până acum de nu era una din preferate, dar au avut grijă să-mi arate ei mie.

au fost nouăsprezece piese în setlist înainte de bis, dar eu mă simțeam de parcă de-abia începuseră să cânte când au ieșit de pe scenă prima oară. pe cuvânt. și pe urmă au revenit pentru niște pop songs, cum foarte simpatic s-a exprimat robert. șapte la număr. începând cu „lullaby” (YES) și terminând, cum altfel? cu „boys don’t cry”.

la final, robert a zis „we’ll see you again”, iar eu nu pot decât să sper că asta înseamnă că or să mai vină. poate chiar să promoveze albumul ăla nou cu care ne tot amenință. ce frumos ar fi!

*

ÎN LOC DE ÎNCHEIERE

încă mă gândesc la concertul ăsta, a fost o minune. zilele astea am reascultat întreaga discografie the cure cap-coadă. înainte de concertul ăsta nu credeam că e posibil să îi iubesc mai mult, dar m-am înșelat.

mulțumesc că existați, the cure. mulțumesc că ați venit.

ne mai vedem, sper.

ultimul post pe 2018

Etichete

,

um de fapt e al doilea și ultimul și ce să vă zic adevărul e că în viața mea nu am mai scris doar două posturi pe wordpress tot anul chiar mi-e puțin jenă în fine sper ca la anul să fiu mai productivă și aici adică să scriu mai mult că din ce observ tumblr o cam suge acum cu banul lor idiot pe nudity doamne ce m-au cenzurat anul ăsta mi-e rău also am adoptat o pisică anul ăsta deci lucrurile stau fffff bine și în fine hai că vorba lungă sărăcia omului mă duc să mă pregătesc de paaaaaaaaaarty hai la mulți ani hai că vine peste noi 2019

norunegru. zâmbește!

Etichete

, , ,

tu la 16 ani. cu toată iubirea, nebunia, încrederea și indignarea ta față de univers.

străzi prăfuite în lumină orbitoare de vară, coloană sonoră de mers prin oraș, amintiri, regrete.

așa ai fost sau așa ai fi vrut să fii.

sărutul pe care nu l-ai dat niciodată și cel pe care l-ai dat și îl păstrezi în memorie, toate dățile când nu ai putut să ieși, sentimentul ăla că trece viața pe lângă tine cu 100 km/h și tu ratezi tot.

concertele în spațiu public, tu stând pe asfalt încins de soare, buzunare goale și sticla aia de apă care se încălzea prea repede și nu mai era bună de nimic.

când tremurai de frică la latină. când chiuleai la fizică.

fără să facem școala, cum învățam să mai trișăm?

zâmbește, nu știi ce e mâine. zâmbește, să nu-ți fie mai rău. zâmbește orice-ar fi. chiar și când te doare.

cauți, dar nu te-ai găsit nici măcar pe tine.

tu la 22 de ani. aproape adult, dar nu chiar.

încerci, afli mai multe, experimentezi. iubești iubirea.

atâta înțelepciune și atâta naivitate, știi atâtea și nu știi nimic.

te vei ridica mereu, nu contează ce se întâmplă. trebuie să poți. trebuie s-o faci.

pune-le întrebări, revoltă-te.

te întorci noaptea din oraș sau stai în club până la cinci dimineața când se deschide metroul, pentru că cine are bani de taxi cu jobul ăla așa de prost plătit?

acasă, în viață, pe masă, fără bani.

respiră adânc, ia-ți inima în dinți.

și zboară.

p. s. sâmbătă se va întâmpla asta.