ultimul post pe 2015

Etichete

,

am avut un sfârșit de an amar și nu cred că mai e cazul să spun de ce. toți oamenii știu că mă refer la colectiv. pentru mine anul 2015 o să fie mereu legat de ce s-a întâmplat acolo. e o umbră care nu are cum să nu plutească peste toate amintirile frumoase făcute anul ăsta.

legat de asta, sunt mulți, foarte mulți, care își dau cu părerea despre colectiv fără să fi călcat o singură dată acolo – sau la concerte rock în general. aș vrea ca oamenii ăștia să își regăsească stropul de decență pierit și să tacă.

mi-aș dori ca pe viitor să se vorbească mai puțin și să se facă mai multe. și să putem merge la concerte fără spaima că vom pieri de la o scânteie de artificii. să intrăm în normalitatea aia pe care o visa lumea la revoluție și care ne-a fost răpită în vara lui 1990.

și cam atât. eu o să fiu bine. mi-e puțin teamă de viitor, dar nu vreau să mă dau bătută. orice-ar fi.

ne vedem în 2016.

 

„ai auzit?…”

Etichete

, , ,

când am aflat, urcam pe scări să mai iau o gură de aer, ultima oară înainte de concertul care sta să-nceapă. ajunsesem cam târziu, norocul meu că știam de la formație că avea să se cânte de-abia după miezul nopții. era frumos, deja zburasem de la masă la masă, din om în om, eram prinsă în atmosferă. cu doar câteva ore înainte vorbisem cu a. pe facebook, care mă rugase să mă asigur că eu și prietena fotografă fusesem puse pe listă la concert. îi urasem să se distreze la goodbye to gravity. ea îmi urase același lucru și adăugase, înainte să apuc să o fac eu, că poate ne vedem la o bere după.

și fix când mai aveam puțin să ajung afară, frate-meu mă ajunge el din urmă cu telefonul în mână și-mi zice: „ai auzit? explozie la colectiv.”

mi-a stat inima-n gât.

două apeluri telefonice neizbutite mai târziu, s-a confirmat, a. era internată. ea, și alți cunoscuți. apăruseră liste cu răniți pe facebook. muriseră deja oameni. nu fusese explozie, ci incendiu. era grav. am clacat. am plâns în stradă. am înjurat. toate pe muzica care începuse să răsune din clubul unde eram, căci formația nu aflase încă.

era așa absurd. tocmai acolo, tocmai în locul acela unde nu mă gândisem niciodată că se poate întâmpla ceva rău, unde mă simțisem mereu în siguranță, fiindcă nu era la subsol, spre deosebire de alte spelunci din centrul vechi. dar sentimentul meu de siguranță fusese o iluzie. clubul era plin de materiale inflamabile. tavanul căzuse arzând în bucăți pe toți cei de acolo. oamenii se călcaseră în picioare la ieșire. ne uitam unii la alții, noi, cei care aflaseră, și știam că am fi putut fi noi în locul victimelor, și că era pură întâmplare că nu fusesem.

am râs isteric în seara aia, nu puteam face altceva. plânsul a venit după. când am înțeles că există oameni cu care nu mă voi mai vedea nicicând pe la concerte. când am priceput că prietenii mei treceau prin dureri oribile în spital și eu nu aveam cum să le alin chinul. când au fost minus 27, apoi minus 32, minus 39, minus 42, minus 44, minus 45, minus 46. când am înțeles măsura propriei iresponsabilități.

ce-a mai fost apoi știți bine, căci s-au tot scris, spus și făcut lucruri.

nu mai am nimic de adăugat, decât poate o speranță într-un miracol pentru toți cei care încă luptă pentru viață.

și dorința de a mă vedea cu a. la o bere (sau ce vrea ea) după. indiferent când va fi acest după.

om și șobolani în parc la cișmigiu, duminică seara

Etichete

, , , , , ,

sunt o lepră totală, okay? știam de concertul ăsta de la summer well, când m-am întâlnit întâmplător cu dan (da, o să scriu și despre summer well la un moment dat, sau cel puțin așa sper). nu am ajuns însă la timp și am ratat începutul. eram la o terasă cu niște prieteni și deja începuse când am sosit și noi într-un târziu în poiana aia din cișmigiu aflată la doi pași de niște blocuri ai căror locatari, din ce am înțeles, au demarat o petiție pentru oprirea decibelilor (și implicit, mutarea evenimentului „copacul cu cărți”, în cadrul căruia s-a desfășurat concertul) în anul ce urmează.

deci stăteam acolo în parc, sau, mai bine zis, mă zbânțuiam în rochie lungă cu flori. că de, aveam serviciu a doua zi. m-a prins concertul ăsta fix pe final de vacanță, nu că aș fi avut cine știe ce vacanță. o săptămână și un pic. era cald, nici vorbă de ploaia asta enervantă de acum.

și aveam așa:

13-14 ani, și așteptam să se întâmple ceva, și auzeam vorbe despre școală și plictiseală în ritm de odă, mutată din piața romană în cișmigiu.

15 ani, copil rebel care stă lipit de atomic tv, uită-te doar în oglindă mai bine, și înalț palma, ritmul melodiei bate în ritmul inimii mele.

17 ani, și râdeam, ai mai zis asta odată, urlă publicul spre dan la „ia-te de pe jos”, mereu mi-a plăcut când oamenii se iau singuri peste picior.

18 ani, cine e de vină? nimeni, toți. nostalgie insuportabilă.

20 de ani și-un pic, și mă reconectam la modul xcelent cu muzica ocs, deși mi se zicea să nu încerc așa ceva acasă.

apoi noaptea din colectiv, cu drag enorm de „pandora”, de „caută”, de „baloane de săpun”. mama voastră de visători, tot aici sunteți?

și urlam sacadat cu toți oamenii din public „ocs, ocs” și îmi dădeam capul pe spate, și îmi înălțam mâinile cu același zâmbet de la 13, de la 14, de la 15, de la 17, de la 18, de la 20 și ceva de ani. un zâmbet cu care am rămas după ce s-a așternut liniștea și oamenii s-au risipit pe la casele lor.

etern recunoscătoare.

freebleedingul e nașpa

Etichete

, , , , , ,

acum niște zile (nu mai știu exact câte, că nu am ținut socoteala), a început să circule prin media o știre veche de prin primăvară, cu o muziciană pe nume kiran gandhi care a decis să alerge la maratonul londonez fără tampon, că tocmai îi venise menstruația cu o zi înainte și a zis să atragă atenția oamenilor asupra problemelor pe care le are societatea cu menstruația. să sublinieze că-i un proces natural și că nu trebuie să fim jenate, știți și voi întreaga gargară. și, evident, a fost aclamată de toată lumea. nimeni nu mai știe cine a câștigat maratonul și nu-i interesează, toată lumea vorbește doar de gagica asta.

ei bine, ce a făcut ea are un nume foarte simplu. attention whoring. și încă unul extrem de lipsit de sens.

da, e adevărat, se face mișto de noi când avem menstruație. că ne-o iau hormonii razna. că nu mai judecăm cum trebuie. că țipăm la toată lumea. faze din astea. sunt de căcat. sunt misogine. dar e o aiureală să crezi sincer că soluția e să îți bagi picioarele și să sângerezi pe toți și toate fără să îți pese.

oamenii se oripilează când văd pete de sânge menstrual pe noi, dar știți de ce? pentru că ce eliminăm noi în timpul menstruației e sânge și țesut mort de care corpul nostru nu mai are nevoie. waste. un procedeu necesar pentru funcționarea normală a corpului nostru. natural? desigur. dar nu plăcut.

din cele mai vechi timpuri, femeile au luat măsuri pentru a opri sângele menstrual să li se scurgă peste tot. tampoane de hârtie, cârpe între craci și alte chestii de genul. nu e treabă de shaming, e o chestie elementară de igienă, în pana mea. vă dați seama ce fericire pe toată lumea când s-au inventat ob-urile și absorbantele. în sfârșit nu mai riscai să lași bălți de sânge în urma ta și puteai beneficia de un confort sporit în zilele alea.

anul trecut a venit 4chanul și a început să popularizeze freebleedingul, cu scopul de a trola feministele radicale. ce e mai trist e că a funcționat și acum avem oameni care ne explică senini cum ai tot dreptul să sângerezi peste tot dacă așa vrei, pentru că menstruația e naturală și nu trebuie să îți fie rușine că o ai.

sigur, și pișarea e naturală. eu propun să ne pișăm cu toții în public de acum încolo. să miroasă toate clădirile și străzile a urină. ce, nu vă convine? păi e natural! n-ar trebui să ne fie jenă că ne pișăm. e okay. fiecare face ce vrea. nu?

nu.

libertatea ta de a acționa se oprește acolo unde începe libertatea altuia. eu nu am nimic cu tine, persoană aflată la menstruație. știu cum e. am și eu. știu cum e și să te pătezi în public. e nașpa. empatizez cu tine. dar nu am chef să risc să calc în sângele tău. sau să mă așez în sângele tău. sau să te văd sângerând copios pentru că ai decis tu că e mai comod să îți murdărești hainele, scaunele pe care te așezi și locurile prin care mergi decât să îți pui absorbant, tampon sau cupă menstruală.

nu vrei să porți nimic când ești la ciclu? foarte bine, închide-te în casă și sângerează acolo pe tot ce iubești. e casa ta, treaba ta ce faci acolo. nu mă interesează. nu o face însă în public.

și ce a făcut kiran gandhi este total inutil și attention whoring pentru că rezolvă fix pula. ea pretinde că a vrut să atragă atenția asupra femeilor care nu-și permit absorbante și asupra stigmei la care sunt supuse femeile aflate la menstruație. și? discută cineva despre asta? ați auzit să se doneze absorbante pentru femeile care au nevoie ca rezultat al acțiunii ei? ați auzit să militeze cineva pentru o mai bună educație sexuală? nu. tot ce aud e „vai ce curajoasă a fost, vai ce model pentru femeile de pretutindeni”. ei bine, nu. nu e modelul meu. bravo ei pentru tot ce a realizat ca muzician și artist – dar treaba asta cu freebleedingul e penibilă.

și așa de încheiere: în ce univers e zăcutul în niște haine pline de sânge năclăit mai comod decât pusul unui tampon?

p. s. un articol mișto despre de ce nu e menstruația empowering aici.

still alive and kicking, aparent

Etichete

, ,

(nu pot să abandonez blogul ăsta de tot, îmi trebuie în continuare un loc al meu în care să aberez. mi se pare că aș pierde ceva din mine dacă nu aș face asta.)

zilele astea am o grămadă de greutăți pe cap care par că nu se mai termină, am trecut printr-un stres enorm la muncă vineri și ieri, nu dau prea multe detalii, dar e suficient să știți că mă cam umfla plânsul la un moment dat. deci clar am nevoie de o vacanță. partea distractivă este însă faptul că dacă nu primesc banii în mod anticipat, îmi voi petrece vacanța în casă, uitându-mă pe pereți, pentru că nu îmi voi putea permite nici măcar să trec strada.

mă duc la summer well iarăși, deși anul ăsta chiar nu mă interesa în mod special. sorry, kasabian, foals și restul, sunteți trupe mișto, dar chiar nu vă ascult așa la modul grav, cu zbierete și stat în primul rând. ce mișto ar fi fost să vină blur în locul vostru. mi-ar fi părut rău să nu merg însă la festival anul ăsta – pentru mine, mersul la summer well în fiecare vară e echivalentul mersului în vamă de 1 mai la alții.

și am și niște analize și investigații medicale de făcut (nimic neobișnuit, just the regular ones for a person with my condition), iar cheful meu de a le face tinde spre zero. leave mah blood alone.

în rest, the usual. câte o recenzie pe maximumrock, rebloguri multe pe tumblr și cât mai mult timp petrecut cu oamenii dragi mie.

i am still alive, pe foarte scurt.

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 29 de alți urmăritori